Continui articolul de ieri (aici) răspunzând anticipat unei posibile contestări a viziunii mele despre educație și deci și despre învățământul preuniversitar, parte a acesteia. Există o obiecție, pe care mulți o vor formula în bună credință: „Poziția ta uită inserția absolvenților în societate, pentru că ignoră pregătirea pentru piața muncii.” Hai să răspundem, pas cu pas.
„Dar piața muncii?” sau despre o obiecție previzibilă și o confuzie persistentă
Există o obiecție care apare inevitabil, de obicei formulată cu aer rezonabil și ton moderat: „Bine, dar școala trebuie să pregătească elevii pentru piața muncii. Altfel, ce fac absolvenții?”
Întrebarea nu este nici stupidă nici greșită. Dar este greșit pusă.
Pentru că pleacă de la o confuzie majoră: aceea că pregătirea pentru viață și pregătirea pentru câmpul muncii ar fi același lucru. Nu sunt. N-au fost niciodată.
Ce nu neg (ca să fie clar)
Nu susțin că școala ar trebui să ignore realitatea socială.
Nu susțin că absolvenții ar trebui lăsați în voia sorții, „bine formați moral”, dar incapabili să se întrețină.
Nu susțin că economia este un detaliu minor.
Neg altceva.
Neg ideea că inserția pe piața muncii este scopul fundamental al școlii.
Neg ideea că școala trebuie să pornească de la cerințele economiei și să „producă” oameni adaptați acestora.
Neg ideea că valoarea educației se măsoară, în ultimă instanță, prin angajabilitate.
Inserția nu este scop. Este consecință.
Un sistem educațional sănătos nu își definește finalitățile prin rezultate economice imediate. Le acceptă ca efecte secundare. Firești. Dorite. Dar secundare.
Când faci din piața muncii criteriul suprem, inevitabil se întâmplă ceva grav: omul devine mijloc.
Școala nu mai formează persoane ci doar optimizează resurse umane.
Iar diferența nu este (doar) semantică. Este ontologică.
Competențe, competențe, competențe
Ni se spune des că lumea s-a schimbat. Că piața muncii e dinamică. Că elevii trebuie pregătiți „pentru viitor”.
De acord. Dar exact de aici apare paradoxul.
Dacă piața muncii se schimbă rapid, dacă meseriile dispar și apar altele noi, dacă nimeni nu mai știe ce va fi „cerut” peste 15–20 de ani (iar intervalele de timp se tot reduc) atunci ce sens are să modelezi școala după cerințele prezente ale economiei?
Răspunsul este simplu: nu are.
Singura investiție rațională este într-un tip de om care poate traversa schimbarea.
Nu într-un tip de competență perisabilă.
Ce face, de fapt, un om „angajabil” pe termen lung
Nu diplomele îl salvează. Nu listele de competențe bifate. Nu „profilul antreprenorial” din clasa a V-a.
Îl salvează altceva:
– capacitatea de a învăța continuu
– disciplina interioară
– responsabilitatea față de propriile acțiuni
– capacitatea de a lucra cu alții
– onestitatea
– perseverența
– respectul pentru reguli și pentru oameni
Toate acestea țin de caracter. Nu de „câmpul muncii”.
Un om fără caracter va eșua profesional chiar și atunci când este competent.
Un om cu caracter va găsi un drum chiar și atunci când trebuie să se reinventeze.
De ce această obiecție revine obsesiv
Pentru că trăim într-o societate care a ajuns să justifice totul economic. Inclusiv educația:
Dacă nu „produce”, nu merită.
Dacă nu are randament, e suspectă.
Dacă nu livrează indicatori, e inutilă.
Este o mentalitate contabilă aplicată unei realități care nu poate fi contabilizată.
Școala nu este o investiție cu amortizare rapidă.
Este un pariu pe termen lung cu civilizația.
Inserția socială nu se reduce la un contract de muncă
Un absolvent „inserat” nu este doar un angajat.
Este un cetățean. Un vecin. Un părinte. Un participant la viața publică.
Poate munci. Dar poate și vota prost.
Poate fi eficient. Dar poate fi lipsit de scrupule.
Poate avea competențe. Dar poate să nu aibă niciun reper moral.
O școală care se concentrează exclusiv pe angajabilitate produce indivizi funcționali, dar fragili social.
Și o societate formată din astfel de indivizi devine, inevitabil, instabilă.
Concluzia incomodă
Școala care pune caracterul înaintea pieței muncii nu ignoră economia.
O protejează, pe termen lung, de propriile ei excese.
Pentru că economia nu funcționează cu oameni dezrădăcinați, cinici și lipsiți de repere.
Funcționează cu oameni responsabili, autonomi și capabili să gândească dincolo de interesul imediat.
Nu vreau o școală care să pregătească muncitori adaptați perfect la cerințele de azi.
Vreau o școală care să formeze oameni suficient de solizi încât să nu fie distruși de cerințele de mâine.
Piața muncii se schimbă.
Omul rămâne.
Iar școala ar trebui să se ocupe, în primul rând, de el.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu