Scoala nu este o fabrică! (Addenda: „Noi” vs „Ei”)

O lectură critică a obiectivelor educației preuniversitare (1995–2023), în oglindă europeană

În ultimele trei decenii, România a schimbat de mai multe ori legea care reglementează educația. De fiecare dată, noile acte normative au promis modernizare, adaptare la realitățile sociale și economice și, invariabil, „o școală mai bună”. Dar ce spune, de fapt, statul român că vrea de la educația preuniversitară? Și cât de coerente sau realiste sunt aceste obiective, privite în evoluție și prin comparație cu alte sisteme europene funcționale?

O analiză a articolelor introductive din Legea Învățământului din 1995, Legea Educației Naționale din 2011 și Legea Învățământului Preuniversitar din 2023 arată nu doar o schimbare de limbaj, ci și o schimbare de filozofie. Din păcate, nu și o clarificare suficientă a direcției.

De la idealul umanist la limbajul competențelor

Legea din 1995, adoptată într-un context de tranziție postcomunistă, formulează un ideal educațional amplu și relativ clasic: dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a personalității umane. Accentul cade pe cultură generală, valori umaniste, educație moral-civică, respectarea drepturilor omului și cultivarea identității naționale. Este o lege cu un limbaj normativ general, vag pe alocuri, dar coerent în intenție: școala este chemată să formeze oameni, nu doar forță de muncă.

Legea din 2011 schimbă registrul. Educația este definită explicit ca infrastructură mentală a societății și ca instrument de competitivitate națională într-un context global. Apar cuvinte-cheie precum „competențe”, „abilități de utilitate directă”, „resursă umană competitivă”. Dimensiunea umanistă nu dispare, dar este subsumată unei logici economice și funcționale. Școala trebuie să producă indivizi adaptabili, eficienți și competitivi. Este, în mod clar, legea alinierii declarative la agenda europeană post-Lisabona.

Legea din 2023 pare, la prima vedere, o sinteză matură a celor două perspective. Limbajul este mai sofisticat, valorile sunt enumerate explicit (incluziune, echitate, integritate, excelență), iar obiectivele educației sunt formulate pe mai multe dimensiuni: cognitivă, socio-emoțională, profesională, civică și antreprenorială. În plus, apare ideea de apartenență simultană națională și europeană, semn al unei identități asumate ca fiind multiplă.

Problema este că această acumulare de obiective nu este însoțită de o ierarhizare clară sau de mecanisme care să facă posibile toate aceste finalități simultan.

Ambiție declarativă și fragilitate structurală

Legea din 2023 introduce concepte care, în sine, sunt corecte și necesare: relevanța educației pentru elev și piața muncii, descentralizarea decizională, asigurarea calității, incluziunea reală. Dar lectura atentă a articolelor introductive ridică o întrebare fundamentală: este sistemul românesc capabil să livreze ceea ce promite legea?

Spre deosebire de actele normative anterioare, legea actuală nu mai suferă de lipsă de ambiție. Suferă, însă, de un risc major de supraîncărcare. Se cere școlii să fie, simultan, spațiu de formare identitară, laborator de competențe pentru piața muncii, mecanism de incluziune socială, instrument de coeziune europeană și furnizor de excelență. Toate acestea într-un sistem cronic subfinanțat, cu un corp profesoral îmbătrânit și insuficient sprijinit, și cu capacitate administrativă inegal distribuită teritorial.

Descentralizarea, de exemplu, este proclamată ca principiu, dar fără a fi dublată clar de descentralizarea resurselor și a competențelor reale. În aceste condiții, ea riscă să devină o formă elegantă de transfer al responsabilității, nu al puterii.

O comparație necesară: Elveția și Austria

Comparând obiectivele asumate de legea românească din 2023 cu cele ale sistemelor educaționale din Elveția și Austria, diferența nu este atât de natură ideologică, cât de natură operațională.

Elveția își construiește educația preuniversitară pe baza unor obiective clare, măsurabile, formulate în termeni de competențe pentru fiecare etapă școlară. Curriculumul este orientat explicit spre rezultate, iar evaluarea progresului este parte integrantă a sistemului. Autonomia locală este reală, dar armonizată prin obiective naționale comune. Mai important, aceste obiective sunt susținute de resurse, formare continuă a profesorilor și o cultură instituțională stabilă.

Austria, la rândul ei, acordă o importanță majoră traseelor educaționale diferențiate, în special în zona formării profesionale și duale. Obiectivele educației sunt strâns legate de inserția socială și profesională a absolvenților, iar legătura dintre școală și economie este una funcțională, nu declarativă.

România, prin legea din 2023, folosește un limbaj comparabil ca ambiție, dar fără același nivel de claritate în definirea obiectivelor intermediare și fără infrastructura instituțională care să le susțină. Diferența nu este de intenție, ci de capacitate.

Întrebarea care rămâne

Privite în ansamblu, cele trei legi ale educației spun o poveste coerentă despre aspirațiile statului român. Ele arată o trecere de la idealuri generale la obiective sofisticate, aliniate discursului european contemporan. Dar ele nu răspund suficient la câteva întrebări:

• ce este cu adevărat prioritar în educația preuniversitară românească și (am încercat să răspund, într-o viziune personală, aici și aici)
• ce suntem dispuși să sacrificăm pentru a obține acel lucru? (vezi aici)

Fără o clarificare a priorităților și fără o asumare reală a limitelor sistemului, riscul este ca legea din 2023 să repete soarta predecesoarelor sale: un text bine intenționat, corect formulat, dar incapabil să producă schimbarea pe care o promite.