Educația și identitatea (partea a II-a: „Cum procedăm?”)

Cum o facem: istoria între conținut, metodă și orbire strategică

În primul articol (aici) am discutat ce vrem(de fapt ce vreau – învățământul românesc se pare că dorește altceva…) ce fel de cetățeni, ce fel de oameni, ce fel de raportare la identitate.
Dar educația nu trăiește din intenții. Trăiește din programe, conținuturi, competențe și, mai ales, din ceea ce ajunge efectiv în mintea elevilor. Și, eventual, în comportamentul lor social.

De aceea, întrebarea corectă nu este „ce declarăm că vrem?”, ci cum facem asta, concret, la nivel curricular.

Pentru a răspunde la întrebarea de mai sus, vom face niște comparații. Pentru azi, comparația dintre programa actuală de istorie universală pentru clasa a IX-a și programa propusă de Ministerul Educației care mi se pare, din acest punct de vedere, revelatoare. Nu pentru că una ar fi „rea” și cealaltă „bună”, ci pentru că ele exprimă două viziuni diferite despre ce este istoria și la ce folosește.

Competențele: când metoda începe să mănânce conținutul

Noua programă este construită masiv în jurul competențelor. La prima vedere, nimic greșit: gândire critică, analiză multiperspectivală, evaluarea surselor, dezbatere argumentată. Toate sunt, în sine, lucruri legitime.

Problema apare în momentul în care competențele devin pretextul, iar conținutul – simplă materie primă interschimbabilă.

În vechea programă, competențele erau strâns legate de conținuturi istorice clare: epoci, civilizații, procese, continuități. Istoria era predată ca disciplină de înțelegere a trecutului, nu ca suport pentru exerciții metodologice.

În noua programă, riscul major este ca istoria să devină un decor. Conținuturile sunt fragmentate în studii de caz, proiecte, activități, produse finale. Profesorul nu mai este un formator de sens istoric, ci un manager de activități: planifică, distribuie sarcini, evaluează produse. Pe termen scurt, acest lucru poate părea „modern” și „dinamic”. Pe termen mediu și lung, efectul este devastator: elevii învață să facă lucruri, dar nu prea mai înțeleg despre ce este vorba.

Dacă această logică se va extinde coerent la clasele X–XII, nu vom mai avea absolvenți care cunosc istoria, ci elevi care știu să producă prezentări despre istorie. Diferența nu este semantică. Este structurală.

Nu e întâmplător că, la nivel internațional, se observă deja o scădere a capacității de concentrare, de înțelegere profundă și de rezolvare de probleme complexe în rândul tinerilor. Excesul de activitate fără conținut solid produce agitație cognitivă, nu inteligență.
Istoria, ca disciplină lentă, narativă și explicativă, este una dintre primele victime ale acestei mutații.

Popoarele Europei: o istorie fără oameni

Un alt element extrem de problematic în noua programă este dispariția aproape totală a temei popoarelor care au dat naștere Europei actuale. Vechea programă, chiar dacă modest, aborda:

• popoarele antice (inclusiv tracii – deci și dacii!)
• etnogeneza,
• migrațiile
• geneza popoarelor europene.

Noua programă pare să sugereze, implicit, că europenii s-au născut aproape exclusiv din ruinele Imperiului Roman.
Această viziune este eronată chiar și pentru Europa occidentală. Pentru Europa centrală, de est și sud-est, este pur și simplu falsă. Falsul/minciuna prin tăcere este datorată fie prostiei fie unei intenționalități oarecare. Are importanță? Lumea slavă – una dintre marile componente ale Europei – este practic absentă. De la Rin la Urali, o parte masivă a continentului rămâne fără rădăcini istorice inteligibile.

Europa apare ca un construct cultural abstract, nu ca o realitate istorică formată din popoare, conflicte, amestecuri și continuități. O identitate europeană construită pe goluri istorice nu este una incluzivă. Este una selectivă și fragilă.

Eurocentrismul comod și orbirea strategică

Ambele programe sunt eurocentrice. Până aici, nimic șocant: istoria universală predată într-un stat european nu poate evita acest lucru. Problema este cum este gestionat eurocentrismul. Și cât de departe merge el.

Din respect și decență istorică sunt menționate Mesopotamia și Egiptul. Mai târziu, lumea arabă. Dar dincolo de aceste concesii simbolice, mari civilizații sunt ignorate sistematic.

• Iranul antic lipsește aproape complet. Și totuși, cine au fost adversarii Greciei clasice în războaiele medice?
• India apare doar prin budism, fără contextul social și istoric care i-a dat naștere.
• China – una dintre cele mai vechi și continue civilizații ale lumii – este inexistentă.

Absența Chinei dintr-o programă de istorie universală nu este doar o problemă de „corectitudine academică”. Este o eroare strategică. Foarte probabil, China va juca un rol major (chiar crucial) în următoarele decenii. Exact deceniile în care actualii elevi de liceu vor fi activi profesional, civic și intelectual. Să îi formezi fără niciun cadru de înțelegere istorică a acestei civilizații înseamnă să îi lași dezarmați intelectual într-o lume care nu mai este, de mult, doar euro-atlantică.

România invizibilă într-o Europă abstractă

Un alt recul semnificativ: dispariția aproape totală a problematicii românești din cadrul istoriei universale. Vechea programă făcea trimiteri, fie și discrete, la:

• arhitectura medievală românească,
• strămoșii românilor,
• etnogeneză,
• plasarea spațiului românesc în context european.

Noua programă construiește o Europă antică și medievală în care spațiul românesc nu mai există. Nu ca excepție. Ca absență.

Mesajul implicit este clar: identitatea românească nu este relevantă în construcția Europei. Pentru un elev român, acesta nu este un mesaj neutru. Este unul dezancorant.

Dar nu poți forma un cetățean european solid cerându-i, implicit, să-și suspende propria istorie.

Intervenție polemică: de ce această direcție este periculoasă

Direcția actuală a noii programe pare să pornească de la o neîncredere profundă în conținut. Conținutul este văzut ca rigid, periculos, „învechit”. Metoda este salvarea.

Dar metoda fără conținut produce forme fără substanță. Istoria nu este un instrument civic neutru. Este o disciplină care oferă:

• continuitate,
• memorie,
• capacitate de orientare în timp.

Când o transformi într-un suport pentru activități, pierzi exact ceea ce o face esențială. Elevii nu au nevoie doar să „gândească critic”. Au nevoie să aibă ceva consistent despre care să gândească.

Concluzie: cum o facem, dacă vrem să fie bine

Dacă vrem o educație care să formeze oameni ancorați și cetățeni lucizi:

• conținutul nu poate fi sacrificat în favoarea metodei;
• istoria nu poate fi redusă la studii de caz;
• identitatea nu poate fi tratată ca un efect secundar;
• Europa nu poate fi predată fără popoarele ei;
• universalul nu poate fi predat ignorând unele dintre marile civilizații ale lumii.

Educația nu are nevoie de mai multă agitație. Are nevoie de mai mult sens. Iar sensul nu se obține din competențe bine formulate, ci dintr-o viziune coerentă despre ce merită cunoscut.