Aceste măsuri care ne doare (sic!)

Educația ca exercițiu de austeritate morală sau cum să distrugi viitorul cu măsuri „rezonabile”

Guvernul a operat, anul trecut, câteva modificări în educație. Nu reforme. Nu politici. Modificări. Ajustări discrete, prezentate cu limbaj de contabil șef și cu expresia aceea de om care tocmai a „optimizat” ceva ce nu înțelege.

Lista e cunoscută:

• creșterea normei didactice cu două ore
• recalcularea plății cu ora, în defavoarea profesorilor
• eliminarea unor sporuri
• creșterea numărului de elevi la clasă

Luate separat, par suportabile. Împreună, spun o poveste clară: educația nu mai e un bun public, ci o cheltuială enervantă.

Măsurile și minciuna lor implicită

1. Norma didactică mărită

Ideea oficială este eficiența. Realitatea este simplă: mai mult timp în clasă nu înseamnă mai multă educație.
Profesorul nu e un difuzor de informație care funcționează mai bine dacă îl lași pornit mai mult. Oboseala nu crește calitatea. O scade. Dar oboseala e gratuită, iar calitatea costă.

2. Plata cu ora, recalculată „corect”

În teorie, echitate. În practică, penalizarea celor care mai țin sistemul în picioare, mai ales în școlile unde nu sunt suficienți profesori.
Mesajul e limpede: munca suplimentară e tolerată, nu apreciată.

3. Sporurile tăiate

Aici intrăm în zona simbolică. Sporurile nu erau doar bani, erau recunoașterea faptului că nu toate condițiile sunt egale.
Când le tai, spui de fapt: nu ne mai interesează diferențele. O formă elegantă de indiferență instituțională.

4. Măsura „neutră” care distruge tot: mai mulți elevi la clasă

Aici e miezul problemei. Restul sunt zgârieturi.

Creșterea numărului de elevi la clasă e măsura preferată a oricărui guvern care vrea să pară responsabil fără să fie inteligent.
Pe hârtie: economie.
În realitate: dezastru pedagogic.

Într-o clasă supraaglomerată:

• atenția individuală devine ficțiune
• profesorul face management de mulțime, nu educație
• elevii slabi dispar complet
• elevii buni sunt frânați
• disciplina devine scop, nu mijloc

Aceasta nu e o problemă de confort al profesorului. E o problemă de drept al elevului la educație reală. Drept pe care statul îl diluează cu fiecare elev adăugat peste limită.

Dar Europa ce face? (spoiler: exact invers)

Nu, nu pentru că Europa ar fi „mai morală”. Ci pentru că a înțeles ceva elementar.

În sisteme precum cele din Finlanda, Germania sau Franța, direcția ultimilor ani a fost clară:

• clase mai mici, mai ales în ciclurile de bază
• sprijin individual pentru elevi
• recunoașterea timpului de pregătire, evaluare și consiliere

Nu pentru că profesorii ar fi niște sfinți, ci pentru că educația e tratată ca investiție, nu ca daună colaterală a bugetului.

România face exact contrariul, cu aerul că a descoperit soluția magică: înghesuim mai mult și sperăm să iasă la fel.
Nu iese. Nicăieri nu a ieșit.

Efectele pe termen mediu și lung (adică exact ce nu interesează politica)

Aceste măsuri (și altele!) produc:

• scăderea calității actului educațional
• demotivarea profesorilor competenți
• atragerea în sistem a celor dispuși să „ducă norma”, nu să educe
• adâncirea inegalităților sociale

Copiii din medii favorizate vor compensa prin meditații. Restul vor primi discursuri despre „șanse egale”.

Economia bugetară de azi devine cost social mâine. Doar că mâine nu mai e în mandatul nimănui.

Sindicatele și tăcerea lor suspect de disciplinată

Protestul a fost mic. Reacția, timidă. Întrebarea nu e dacă sindicatele au dreptate, ci de ce nu reușesc să mobilizeze (numărul participanților la protestul de azi a frizat ridicolul).

Câteva explicații incomode:

• oboseală cronică a sindicaliștilor
• lipsa unui orizont de speranță acceptabil
• leadership rupt de masa sindicală
• negociere pe culoare întunecate
• lipsa unui discurs care să depășească strict salariul

Când lupți doar pentru bani, pierzi sprijinul public.
Când lupți pentru calitatea educației, ai o șansă. Dar asta cere curaj și inteligență strategică. Ambele lipsesc vizibil.

Concluzie fără indulgență

Aceste măsuri nu sunt neutre. Sunt decizii politice cu consecințe sociale și morale.
Ele nu repară nimic. Doar mută costul din buget în societate.
Iar creșterea numărului de elevi la clasă este exemplul perfect de politică aparent rațională dar profund iresponsabilă.

Educația nu se prăbușește printr-un mare scandal.
Se stinge lent, prin zeci de „ajustări rezonabile”, luate de oameni care nu mai intră demult într-o clasă.