G. Șerban – De ce „sporul de doctorat” ar trebui îngropat

Fabricile de orgolii și mizeria academică: De ce „sporul de doctorat” merită îngropat.

Povestea mea cu doctoratul a început acum vreo 15 ani, într-o eră în care titlurile încă mai miroseau a bibliotecă, nu a xerox de cartier. Eram în primul an și aveam norocul rar de a-l avea ca îndrumător pe Profesorul Mac, un veritabil titan al Universității Babeș-Bolyai de la acea vreme.

Dar, dincolo de aura de erudiție, sistemul funcționa pe cifre reci: de pe urma mea, „Titanul” încasa vreo 40 de milioane de lei vechi (4.000 RON), pe lângă indemnizația lui grasă de doctor. Drumul nostru a fost însă scurt și exploziv. S-a terminat în același an, cu injurăturile de rigoare și cu trântitul ușilor. Eu mi-am „distrus” cariera universitară în România înainte să înceapă, iar Mac a pierdut banii.

Privind înapoi, a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Eu am scăpat de un sistem toxic, iar el a rămas să hrănească o mașinărie care astăzi, în 2026, a ajuns la capăt de drum.

Astăzi, marile universități românești se bat în piept cu poziții obscure prin clasamente internaționale, în timp ce pe holurile lor bântuie „analfabetismul funcțional de înaltă calificare”.

Producem doctori pe bandă rulantă, dar ce producem, de fapt? Doctorate „copy-paste”: Teze care sunt doar recitiri de idei din anii ’90, cosmetizate cu un limbaj de lemn contemporan.
Doctori de vitrină: Funcționari publici și politicieni care vor titlul doar pentru a mai pune 10% la salariu sau pentru a-și trece pe cruce „Dr. Popescu”.
Cercetare de sertar: Studii care nu folosesc nimănui, publicate în reviste obscure doar pentru a bifa niște puncte în fișa de autoevaluare.

Dacă pe vremea lui Mac mai existau măcar „Titani” (chiar și cu metehnele lor financiare), astăzi avem administratori de credite și vânători de sporuri. Reducerea indemnizației la 293 de lei net este, de fapt, oglinda fidelă a valorii pe care acești „mari doctori” o aduc societății. Guvernul Bolojan a aruncat bomba: reducerea indemnizației la 500 de lei brut. Mediul academic urlă „umilință!”. Eu zic că e realism.

Să fim sinceri: dacă singura motivație pentru care ai făcut un doctorat a fost acea sumă de bani de la stat, atunci titlul tău nu valorează nici măcar cât hârtia pe care e tipărit. Un doctorat ar trebui să fie despre excelență, despre împingerea frontierelor cunoașterii, nu despre un „spor de rușine” lunar.

Statul român a subvenționat prea mult timp impostura. Am creat o armată de „doctori” care, în afară de a cere bani de la buget, nu au produs nicio inovație, niciun brevet care să schimbe economia, nicio idee care să revoluționeze societatea. În timp ce mediul academic miorlăie după suta de euro pierdută din spor, adevărul este scris negru pe alb în clasamentele internaționale ale anului 2026.

În QS World University Rankings 2026, „marile” noastre universități abia dacă se zăresc în binoclu. Universitatea din București și UBB Cluj se bat pentru un loc călduț în intervalul 950-1000, fiind practic inexistente în liga campionilor unde Oxford sau MIT fac legea.
Suntem campioni mondiali doar la capitole de „umplutură”, cum ar fi „impactul asupra egalității de gen” sau „parteneriate sustenabile”, în timp ce la calitatea cercetării și inovație, universitățile noastre sunt niște muzee scumpe.
Producem „doctori” care nu sunt citați de nimeni, în afară de colegul de birou care are nevoie de o bibliografie pentru propria lucrare trasă la xerox.

Cea mai mare sfidare nu vine însă de la Minister, ci din interior. În timp ce tinerii cercetători se uită cu disperare la cei 293 de lei net (restul din sporul tăiat), „semianalfabeții” cu titluri de rectori și baroni universitari încasează sume care ar face un CEO de multinațională să roșească.
În 2025 și la început de 2026, declarațiile de avere ale șefilor de universități (mai ales cele de „mâna a doua”) arată venituri care sar lejer de 8.000 de euro pe lună (peste 40.000 RON). Cum se explică această magie financiară? Simplu:
Cumul de funcții: Rector, profesor, conducător de doctorat, expert în 5 proiecte europene (unde „expertiza” e de multe ori doar semnătura pe statul de plată).
Bonusuri de „performanță”: Stabilite chiar de ei, în consiliile de administrație unde toți sunt o mare familie.

Este un contrast grețos: la bază, asistenți universitari care trăiesc la limita subzistenței și doctoranzi care speră la mila guvernului, iar la vârf, o castă de „Titani” moderni care nu produc nimic relevant pentru economia globală, dar care au învățat perfect cum să mulgă bugetul statului.
Acești baroni universitari încasează bonusuri de performanță într-un an în care nicio universitate din România nu a reușit să intre în top 900 mondial-Ca africanii.
Trebuie să ai un anumit tip de degradare morală, un soi de „obraz de imputit” (ca să folosim termenii reali, nu academici), ca să te trezești dimineața, să te uiți în oglindă și să crezi că statul îți datorează mii de euro pentru că ai bifat niște pagini xeroxate acum 10-15 ani.
Pentru acești oameni, titlul de doctor nu este o dovadă a capacității de cercetare, ci o pensie specială mascată.

Ei nu produc nimic, nu scriu nicio lucrare relevantă, dar vor banii pentru simplul fapt că există și au un carton înrămat pe perete.

Este culmea ironiei să fii „doctor” și să nu poți produce un text coerent de 5 pagini fără să plagiezi, dar să ai pretenția ca societatea să te respecte.
Este o formă de jeg academic: ești prea limitat ca să produci valoare, dar ești destul de viclean ca să știi ce butoane politice să apeși ca să-ți păstrezi privilegiile.
Este ca și cum ai plăti antrenorul unei echipe de retrogradare cu salariul lui Guardiola.

Aceștia sunt oamenii care au dat tonul: dacă ei au putut fura proprietatea intelectuală fără consecințe reale ani de zile, de ce s-ar mai obosi un doctorand cinstit să stea în bibliotecă?
Gabriel Oprea (Academia de Poliție/Uni. București): „Părintele” fabricii de doctorate. A condus zeci de teze suspecte de plagiat și a fost el însuși acuzat că și-a copiat propria teză. Sub umbrela lui, s-a creat o castă de „doctori în siguranță națională” care n-au citit în viața lor o carte cap-co-coadă, dar încasează sporul de doctorat de decenii.
Lucian Bode: Fostul ministru de Interne a cărui teză de doctorat la UBB Cluj a fost declarată „profund viciată” de plagiat. UBB a încercat inițial să o scalde, demonstrând că solidaritatea de breaslă e mai tare decât etica academică.
Nicolae Ciucă: Fost premier, a cărui teză de doctorat a fost blocată în instanțe și prin manevre politice ani de zile pentru a evita verdictul de plagiat. Când vârful statului fentează integritatea, ce pretenții să mai ai de la un lector de la o universitate de provincie?
Sorin Cîmpeanu: Fostul ministru al Educației care a încercat să dea legi care să curețe urmele plagiatorilor, el însuși fiind acuzat de plagiat în niște cursuri universitare. Lupul paznic la oi.

Acești „conducători iubiți” ai universităților noastre sunt arhitecții sistemului care l-a îmbogățit pe Prof. Mac de pe urma mea acum 15 ani și care continuă să vândă iluzii astăzi. Ei sunt cei care au permis inflația de titluri de doctor, transformând o distincție de elită într-un drept salarial pentru orice funcționar care știe să dea Copy-Paste fără să i se blocheze tastatura.

Dacă reducerea acestui spor va duce la dispariția „doctorilor de ocazie”, atunci măsura lui Bolojan este prima reformă reală a educației din ultimul deceniu. În 2026, România are mai mulți doctori pe metru pătrat decât Germania sau Franța, dar avem cele mai puține brevete de invenție din UE. Avem mii de „Doctori în Comunicare” care nu știu să lege două fraze corecte și „Doctori în Economie” care au îngropat țara în datorii. Reducerea la 293 lei net nu e o măsură de austeritate, e o declarație de scârbă a statului față de o clasă de paraziți care au transformat educația într-o afacere de familie.

Dacă vrei bani, produ ceva! Dacă nu, rămâi cu titlul și cu foamea, căci onoarea oricum ai pierdut-o în momentul în care ai semnat prima teză de doctorat făcută la indigo.