Andrei Tarkovsky – Stalker

Prima întâlnire cu Stalker a fost la Cinema Victoria, împreună cu câțiva prieteni. Afișul era sec, aproape indiferent: un premiu la un festival de film SF. Atât. Nimic care să sugereze ce urma să ni se întâmple.
În epocă, eticheta „science fiction” era suficientă. Sau, mai precis, era o capcană.

Nu intram complet nepregătit. Văzusem deja Andrei Rubliov și Solaris. Primul mă impresionase profund, al doilea îmi lăsase o senzație de distanță rece. Filmul era corect, dar povestea mi se păruse mai puternică decât ecranizarea. Cu toate acestea, Tarkovski era deja un nume care cerea atenție. Așa că mi-am dus și prietenii. Un act de curaj sau de inconștiență, greu de spus.

Experiența inițială

Stalker nu a fost „plăcut”. A fost tulburător. Ritmul lent, cadrele prelungite, lipsa oricărei explicații confortabile au produs un tip de tăcere rară la ieșirea din sală. Nu genul de tăcere jenată, ci una densă, plină.
Au urmat discuții. Multe. Despre Zona, despre reguli care nu se explică, despre Camera dorințelor și, inevitabil, despre final. Fiecare scenă părea să ascundă mai mult decât arăta. Și nimeni nu era sigur că înțelesese ceva „corect”. Ceea ce, retrospectiv, era exact miza filmului.

Zona ca oglindă

Privit atunci, Stalker părea un film despre un teritoriu interzis. Privit acum, e limpede că Zona nu e un loc, ci un mecanism de demascare. Ea nu pedepsește, nu răsplătește, nu explică. Doar scoate la suprafață ceea ce personajele nu au curajul să recunoască.

Stalkerul însuși nu este un inițiat atotștiutor, ci un om fragil, aproape disperat, care crede în Zona mai mult decât în sine. Scriitorul și Profesorul nu sunt căutători ai adevărului, ci purtători de orgolii, frici și justificări intelectuale. Camera dorințelor devine astfel nu o promisiune, ci o amenințare subtilă: ce se întâmplă dacă primești nu ceea ce ceri, ci ceea ce ești?

Distanța timpului

După terminarea facultății, filmul a dispărut din viața mea. Ani întregi nu l-am mai văzut. Apoi, după Revoluție, l-am revăzut la televizor, împreună cu fiica mea. Între timp, citisem și textul care a stat la baza ideii filmului. Experiența a fost inevitabil diferită. Mai nuanțată, mai așezată, dar nu mai blândă.

De data aceasta, Stalker nu mai era un film al revelației, ci unul al confirmării. Nu mai căutam sensuri ascunse cu febrilitatea tinereții, ci recunoșteam teme care mă ajunseseră din urmă: epuizarea credinței, compromisul interior, tentația renunțării. Finalul, odinioară enigmatic, devenise melancolic și dureros de limpede.

De ce rămâne

Stalker nu este un film care se „îmbunătățește” la revizionare. Se schimbă odată cu tine. La douăzeci de ani, e o provocare intelectuală. Mai târziu, devine o confruntare morală.
Nu oferă soluții, nu mângâie, nu promite nimic. Dar rămâne un film necesar. Pentru că îți amintește că nu toate drumurile duc undeva. Că unele există doar pentru a te încetini. Și că, uneori, cel mai periculos loc nu este Zona, ci interiorul fiecăruia.

Puține filme reușesc asta. Și aproape niciunul nu o face fără să ceară ceva în schimb. Stalker cere timp, răbdare și onestitate. În schimb, îți dă o întrebare care nu te mai lasă. Și, enervant de frumos, nici nu încearcă să o formuleze clar.