Ziua mea de 29 Iulie 2012

În comparație cu restul campaniei pentru Referendum, ziua de 29 iulie a fost una de calm plat, pentru Departamentul de Comunicare PNL. Se făcuse tot ce se putea face. Dar în ziua votului și în preziua ei, nu se face propagandă electorală, așa încât teoretic în acea zi de Duminică, șomam.

Ne-am întâlnit cu Iulia și cu Dan în spațiul strâmt pe care îl împărțisem în ultima lună de zile și am trecut împreună în revistă ce s-a făcut, ce nu s-a făcut dar ar fi trebuit făcut, ceea ce am fi vrut să se fi făcut, dacă s-ar fi dispus de resursele necesare…

Aveam temeri – cine nu avea? Știam că au fost puțini bani, puțini oameni… Că nu toți liderii marcanți ai USL s-au înghesuit pentru a ține conferințe de presă. Că au fost zile în care am depins doar de Fenechiu sau Șova, cei care nu au refuzat niciodată să apară pe sticlă și să prezinte punctele de vedere ale USL. Că nu toți miniștrii USL finalizaseră controalele în propria lor parohie pentru a demasca public hoțiile guvernărilor Boc-MRU și ale acoliților lui Băsescu; și că rapoartele comisiilor de control, realizate de către oameni puși acolo, în ministere, tot de către PDL, sunau convingător numai în urechile uslașilor. Că făcuserăm greșeli pentru că eram oameni, și că bunăvoința nu poate ține întotdeauna loc expertizei și resurselor.

Mai știam de asemeni că în teritoriu nu toți reprezentanții PNL erau entuziaști în a aduce lumea la vot, la numai două luni de la alegerile locale. Că se făcuseră presiuni uriașe, interne și externe, pentru ca Băsescu să rămână fixat pe funcția de care devenise nedemn prin uz și abuz. Aveam temeri și aveam speranțe. Nu mai îmi aduc aminte care dintre cele două stări de spirit prevalau.

Pe măsură ce orele se scurgeau și graficul prezenței la vot se afla mereu sub graficul ideal, cel care ar fi confirmat atingerea cvorumului solicitat de către UE și CCR (și acceptat de către majoritatea parlamentară USL), eram tot mai îngrijorați. Ne făceam curaj așteptând un val masiv după orele 18, când s-ar mai fi răcorit puțin atmosfera.

Inutil să spun că acest val nu a venit mai nicăieri, și că unde el a fost prezent s-a izbit de încetineala procesului de vot și de închiderea urnelor. Și nu a fost nici un Deus ex machina, oricât s-ar strofoca să afle propcurorii lui Kovesy.

La sfârșitul zilei de vot Dan Șova a anunțat că se atinsese, la numărătoarea paralelă a USL, cvorumul. Și că Băsescu era practic demis. Dar ziua ne sleise de speranțe… și nu mai credeam prea mult nici în minuni.  Am terminat sticla de whisky începută de dimineață, cântând ”Vreau o țară ca afară” și am plecat stingând lumina. Era târziu în noapte, câțiva entuziaști USL sărbătoreau dorita victorie în Piața Universității… Noaptea a fost mai bună decât ziua.

Nu știam încă încă cum că fuseserăm înfrânți, că jocurile fuseseră deja făcute – nu la urne, ci în încăperi elegante în care oameni puțini putea înfrânge voința politică a oricât de mulți cetățeni. Asta a fost ziua mea de 29 Iulie 2012. O înfrângere care a ținut și va ține pe loc România, dintr-un anumit punct de vedere, până în decembrie 2014. Dar o înfrângere care a dus (este convingerea mea intimă) la maximizarea victoriei USL la parlamentarele din decembrie. Căci unele înfrângeri sunt fertile și dau roade când și unde nu te aștepți.

PS (addenda et corrigenda) a se citi ”cumpărată” în loc de ”începută” – nu de altceva, dar băieții ce comentează pe EvZ s-au embetat și încep să mă confunde cu idolul lor de la Cotroceni. Cheers!

citește și 29 iulie – Ziua când l-am demis pe Băsescu