Pactul cu PC-Voiculescu si cu PSD-Ponta (adica Iliescu) este consecinta unei strategii paguboase si pagubitoare urmata de PNL inca din 2005 (refuzul alegerilor anticipate pe baza acelei ”enigmatice” razgandiri a d-lui Tariceanu, slabirea deliberata a coalitiei D.A. etc). Cunosc destul de bine, cred, profilul lui Crin Antonescu. Nu-mi fac niciun fel de iluzii, o spun cat pot de clar. Acum cateva saptamani l-am comparat cu personajul Zelig al lui Woody Allen. Textul meu de ieri este tongue-in-cheek, deci are o doza oarecare de ironie. Am decis sa incerc aceasta formula de analiza cat se poate de politicoasa, dar transanta, in raport cu un personaj care, in decembrie 2009, tuna si fulgera impotriva “boschetarului Basescu si a dementului Tismaneanu”. Imi reprosa atunci, in al sau stil inimitabil, de un invidiabil rafinament, de o eleganta a exprimarii ce ne lasa inmarmuriti, ca am indraznit sa-l compar pe el cu Gh. (Gutza) Tatarescu, cel din 1945-1947, epitomul unui colaborationism nefast. Nu-i voi raspunde cu aceeasi moneda, dar voi urmari atent si voi scrie despre tot mai contra-productivele sale miscari politice.
Pe contributors a aparut un comentariu semnat ”Gondolin” cu o trimitere la blogul acelui participant la discutie. As spune doar doua lucruri: daca doream “sinecuri” cand era presedinte Ion Iliescu, as fi scris in alti termeni despre el si regimul sau, mi-as fi moderat pozitiile critice. Oricine citeste dialogurile mele cu Mircea Mihaies (patru volume) ori lucrarea “Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc” (Univ. of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005) poate vedea ca nu am renuntat nicio secunda, nici cand faceam dialogul cu Ion Iliescu, deci in 2003, nici in 2004 ori dupa aceea la pozitiile mele extrem de critice in raport cu politicile urmate de el si de partizanii sai intre decembrie 1989 si decembrie 2005. Politetea nu inseamna consimtamant. Un dialog intre un istoric al comunismului si un personaj important al sistemului nu inseamna ca primul renunta la viziunea sa analitica. M-am delimitat constant de pozitiile lui Ion Iliescu pe teme precum pluralismul, multipartidismul, mostenirile comunismului, desuetul perestroikism, “patrulaterul rosu”, protejarea securistilor, blocarea accesului de nimic ingradit la arhive, reformarea economiei in directia pietii libere, mineriadele, minciunile despre Revolutia din decembrie 1989, calomnierea liderilor opozitiei democratice si a disidentilor autentici, decomunizarea, de-nomenklaturizarea, actiunea NATO in Iugoslavia, La fel, am criticat vehement decorarea lui C. V. Tudor si gratierea lui Miron Cozma in noiembrie 2004.
Despre guvernul Adrian Nastase am folosit in 2003-2004 conceptul, pentru el foarte iritant, de mexicanizare, ceea ce a provocat o scrisoare deschisa adresata mie, acum cativa ani, de dl Nastase si publicata in “Jurnalul National”. N-am urmarit si nu urmaresc nici un fel de recompense, sunt multumit cu activitatea mea academica din Statele Unite. Daca aceasta expertiza a mea poate servi investigarii cat mai profunde, mai riguroase si mai persuasive a dictaturii comuniste din Romania, cu atat mai bine, sunt fericit sa pot lucra in cadrul Consiliului Stiintific al IICCMER, dar nu pe baza de remuneratie (nici un membru al CS nu este remunerat).
In legatura cu compromisurile politice si morale, ma deosebesc de pozitia celor care incearca sa justifice deciziile actualei echipe diriguitoare din PNL. Nu cred ca a pactiza cu un partid creat, instrumentat si dirijat neindoios de un personaj dovedit fost colaborator al Securitatii, un personaj care continua sa nege acest lucru si sa promoveze in imperiul media pe care il controleaza un revizionism agresiv si penibil in raport cu tirania comunista (v. interviurile din JN cu fostul ministru al Securitatii Ion Stanescu cu putina vreme inaintea mortii acestuia, cel cu fostul sef al CSP din timpul lui Dej, recent raposatul Gh. Gaston Marin ori cel cu Stefan Andrei) este acel gen de compromis inevitabil dictat de conditii istorice exceptionale. Numai un machiavelism pervers, strain in fond de gandirea autorului Principelui, poate justifica recursul la mijloace ignobile doar pentru ca prin ele s-ar atinge un scop presupus onorabil. Nu exista in actiunile lui Crin Antonescu ceea ce Machiavelli numea virtu. Bolsevismul a fost un sistem doctrinar amoral in esenta sa. Sanctificarea scopului final a permis utilizarea unor mijloace criminale care nu aveau cum sa nu maculeze scopul insusi. Am scris pe larg despre aceste spinoase si urgente teme in cartea mea Scopul si mijloacele aparuta la editura Curtea Veche in 2004 (o colectie a unora dintre eseurile pe care le-am transmis la Radio Europa Libera intre 1983 si 1990).
http://www.curteaveche.ro/Scopul_si_mijloacele_Eseuri_despre_ideologie_tiranie_si_mit-3-207
Nu-mi face mare placere sa-l citez pe Sartre, dar cred ca la acest capitol nu gresea: “Scopul nu este altceva decat recapitularea mijloacelor utilizate pentru atingerea sa”. Aici si acum, nu este vorba de o tranzitorie, efemera alianta malgré soi-meme, ci de o convergenta asumata, marturisita cu “turle si sobe” (vorba lui Mihail Novicov, criticul realist socialist). In articolul meu, am vorbit despre spiritul Declaratiei de la Praga, nu doar despre litera ei. Cand Crin Antonescu a semnat acel document, si-a asumat o raspundere morala pe care, repet, nu a onorat-o prin alianta cu PSD si PC, doua partide implicit si explicit ostile decomunizarii. Nu este un compromis principial, ci unul de genul celor pe care filosoful politic Avishai Margalit le numeste, intr-o carte aparuta anul trecut la Princeton University Press, compromisuri putrede.
sursa: Contributors.ro
Radu Zlati 
Comentarii recente