Acum 60 de ani, cele mai sărace ţări din Europa se situau în răsăritul şi sudul continentului, lor adăugându-li-se şi cele ce pierduseră recent războiul. Diferenţele rămâneau însă considerabile: faţă de români şi albanezi, ce se situa la nivelul cel mai de jos al sărăciei, locuitorii Germaniei, Austriei, Italiei, Cehoslovaciei şi Uniunii Sovietice aveau o putere de cumpărare de 3-4 ori mai mare, iar cei din Ungaria, Polonia, Grecia şi ţările iberice de 2-2,5 ori.
Acoperind practic toată perioada comunistă şi post-comunistă, evoluţia până în 2009 a puterii de cumpărare* din cele mai sărace ţări în 1950 are relevanţă, nu doar economică şi politică, ci şi civilizaţională.
Produs intern brut/locuitor 1950 – 2008 (click pentru a mari)
Încă din primul deceniu după 1950, puterea de cumpărare se diferenţiază mai accentuat: în timp ce ţările care pierduseră războiul se angajează într-un înalt ritm de creştere a prosperităţii, ţările comuniste înregistrează împreună cu cele sudice (Portugalia, Spania şi Grecia) o creştere ceva mai lentă. Anii ’60 înregistrează menţinerea unei ritm înalt de creştere în ţările dezvoltate (Germania, Austria, Italia), un boom al ieşirii din sărăcie în ţările sudice şi continuarea trendului modest în ţările comuniste.
În anii ’70 devine foarte vizibilă diferenţa de evoluţie a puterii de cumpărare între ţările economiei de piaţă şi cele comuniste: în timp ce primele contină să înregistreze o dinamică robustă, ultimele au o evoluţie lentă şi foarte omogenă. Se remarcă Cehoslovacia, care plecând în 1950 cu premise comparabile economiilor dezvoltate, s-a aliniat nivelului mediocru al ţărilor frăţeşti. În mod excepţional şi România cunoaşte un progres ceva mai accentuat în această perioadă, pe care însă avea să-l plătească scump în deceniile viitoare.
Anii ’80 adâncesc diferenţa dintre ţările capitaliste şi cele comuniste. Primele continuă să acumuleze constant prosperitate la cote înalte, în special ţările sudice, care profită de recenta aderare la Comunitatea Europeană, în vreme ce ţările comuniste cunosc un deceniu de stagnare, în România puterea de cumpărare chiar scăzând drastic.
În ultimul deceniu al secolului, fostele economii de comandă încep să se diferenţieze între ele. După o prăbuşire comună tuturor ţărilor de dincoace de cortină, spaţiul ceho-slovac, Ungaria şi în special Polonia îşi revin, în timp ce în Bulgaria, dar îndeosebi în România şi în spaţiul ex-sovietic puterea de cumpărare se prăbuşeşte. În acest timp, în cele şase ţări cu economie liberă, bunăstarea îşi continuă creşterea, remarcabil fiind saltul ţărilor iberice.
În fine, în deceniul recent încheiat creşterea puterii de cumpărare este reluată în toate fostele ţări comuniste, celelalte având oricum asigurat un considerabil avans. Atrage atenţia buna dinamică a Austriei, Spaniei şi spaţiului ceho-slovac şi pierderea de viteză a Portugaliei.
Pentru România au fost 60 de ani de singurătate. La capătul acestor şase decenii, decalajul relativ faţă de toate ţările capitaliste sărace ale anului 1950 s-a mărit. Faţă de germani, austrieci şi italieni eram de trei ori mai săraci în 1950, acum suntem de patru ori (faţă de austrieci, chiar de cinci ori). Acum 60 de ani eram de două ori mai săraci decât spaniolii, acum suntem de patru ori, grecii şi portughezii erau „doar“ cu 60-70% mai avuţi, acum sunt de trei ori.
Cu fostele ţări-surori din lagărul comunist s-a păstrat relativ constant decalajul procentual, ba uneori s-a şi micşorat puţin (cu spaţiul ceho-slovac şi ex-sovietic). Evident însă, decalajul absolut a crescut spectaculos chiar şi cu ţările ex-frăţeşti. În 1950 cehoslovacii erau cu $3300 mai avuţi, acum sunt cu $8000. Ungurii sunt acum cu $4600 mai bogaţi decât noi, faţă de $1300, în urmă cu 60 de ani, în timp ce bulgarii şi-au înzecit decalajul: de la un plus de $400 în 1950, la unul de $4000 în 2009. Singurii faţă de care ne-am construit peste decenii vreo câteva sute de dolari avantaj la puterea de cumpărare sunt, evident, albanezii, cu care de altfel, împărţim peren subsolul european.
Curba prosperităţii româneşti, care se târăşte de 60 de ani la talpa Europei, este mult mai elocventă decât toate înşiruirile de cifre şi procente.
Trei par a fi explicaţiile imediate ale stagnării în sărăcie. Prima, greaua moştenire: cu o populaţie de 80% ţărani, dintre care majoritatea practica o agricultură de subsistenţă la nivel ancestral, România antebelică era una dintre cele mai subdezvoltate ţări europene, atât structural cât şi cantitativ. Cum însă de nu s-a schimbat nimic, cum de România a rămas şi după 60 de ani, tot una dintre cele mai subdezvoltate ţări de pe continent ?
Îngheţul comunist este, fără îndoială, explicaţia stagnării. Aprinsul ev comunist n-a fost decât o calotă de gheaţă sub care miezul dezlănţuitelor arderi era de fapt doar un infam exerciţiu al puterii absolute, ascuns sub o retorică găunoasă, iar marile prefaceri revoluţionare de la oraşe şi sate, o gesticulaţie sterilă cu imense costuri umane şi materiale.
În sobrietatea lor, curbele puterii de cumpărare din şapte ţări comuniste şi şase capitaliste sunt mai elocvente decât orice analiză politică sau discurs doctrinar. Trendurile deceniilor 6-9 o arată limpede: de nu s-ar fi realizat aranjamentul disoluţiei paşnice a lagărului comunist, evoluţia aceluia ar fi eşuat într-o stagnare urmată de un colaps faţă de care prăbuşirea reală din debutul anilor ’90 ar fi părut o scurtă adiere răcoroasă. Abia lichidarea rapidă, în regim de faliment, a monstruosului proiect comunist a făcut posibilă relansarea, după o scurtă sincopă, a economiilor distruse şi societăţilor martirizate.
Venim astfel la cea de a treia explicaţie a stagnării naţionale în sărăcie: interminabila „tranziţie“. Din 1990, împreună cu Rusia, avem cea mai mică rată de creştere a puterii de cumpărare dintre ţările ex-comuniste. Pe fondul unei moşteniri istorice de pauperitate, care ne-a plasat printre ultimii din Europa, după încă 50 de ani de stagnare comunistă, iată că şi în ultimii 21 continuăm să avem cea mai înceată recuperare.
Poate că sub orice constelaţie politică după 1989 s-ar fi întâmplat la fel. Poate că, după deceniile comuniste, materialul uman era atât de compromis, încât mai mult nu s-ar fi putut face, oricine ar fi venit la putere. Poate că, spre exemplu, faptul că foarte modestul nivel de „prosperitate“ al anului 1986 a putut fi recuperat abia în 2006, a fost o fatalitate inexorabilă. Poate. Oricum, asemenea speculaţii rămân doar mici exerciţii de istorie contrafactuală.
Cert este însă altceva: din 1990 securiştii şi activiştii vechiului regim şi-au asumat rolul de clasă conducătoare în România, nimeni neputând juca vreun rol semnificativ în economie, politică ori administraţie, care să nu fie securist, activist, ori controlat sau controlabil de aceştia. La fel de cert este că, sub conducerea lor şi nu a altora, au înflorit în România debandada, hoţia, corupţia, fărădelegea, jaful banului public, proasta administrare, incompetenţa, impostura, adică adevăratele cauze ale stagnării în săracie. Aşa cum s-au erijat în clasă conducătoare, acaparând toate resursele, securiştii şi activiştii trebuie măcar acum, după douăzeci de ani, să-şi asume şi răspunderea pentru înapoierea şi mizeria pe care au cultivat-o.
_______________
* Prezenta analiză se sprijină pe seriile istorice din „Historical Statistics of the World Economy: 1 – 2008 AD”, Angus Maddison. Din raţiuni metodologice, aceste date nu coincid cu cele prezentate de FMI. Reconstrucţiile de serii temporale pentru spaţiile economice “Cehoslovacia” şi “Uniunea Sovietică” după 1990 aparţin tot marelui economist britanic.
sursa: Contributors.ro
Radu Zlati 
Comentarii recente