C. Rogozanu: Piata Universitatii a invins

Piaţa Universităţii a fost extrem mitizată, plină de aură eroică şi progresistă. A fost mult mai puţin contestată decît Revoluţia însăşi. Revoluţia din decembrie 1989 a fost făcută de “alţii” (americani, ruşi, comunişti, francmasoni), Piaţa Universităţii a fost a “noastră”.

De fapt problemele de percepţie au apărut chiar o dată cu mişcările din 1989, cu primele apariţii revoluţionare de la televizor. Din numărătoarea rezistenţilor şi luptătorilor pentru libertate a lipsit de fiecare cuvîntul cheie: “muncitorii”. “Muncitor” a fost scos din retorica revoluţionară pentru că suna propagandistic. În schimb, şi-au făcut loc alte cuvinte: “student”, “intelectual”, “cetăţean”, “elite” etc. Orice revoluţie îşi are fobia sa de cuvinte. Frica de limbajul de lemn, de limbajul propagandistic a şters felii importante de realitate.

Un articol de referinţă a lui Victor Neumann cuprinde următoarea frază esenţială: „Atunci în 1989, rolul elitelor culturale a fost minor. Revoltele s-au datorat întîi de toate muncitorimii, din rîndul căreia s-au înregistrat majoritatea victimelor.” (în antologia alcătuită de Bogdan Murgescu, „Revoluţia română din decembrie 1989. istorie şi memorie”, Polirom, 2007).

Piaţa Universităţii este mai dramatică, mai plină de patos decît Revoluţia. În Piaţă s-a redescoperit repertoriul folk de tip cenaclul Flacăra, s-a inventat anticomunismul şi, mai ales, s-a inventat neointerbelicul. După repetarea cu insistenţă a formulei “45 de ani de tiranie”, am ajuns logic la cererea de întoarcere la “firesc”. “Firescul” fiind situat înainte 1945. Viitorul era trecutul. Nu aveam voie să ne inventăm o cale, ea era gata făcută şi conservată de diverşi oameni-cheie, foşti politicieni interbelici, regele, intelectualii fascinaţi de modernismul românesc interbelic etc.

Intelectualizarea anticomunismului a adus cu sine un pas înapoi cu vreo 20 de ani în acel moment. Recuperarea intebelicului ca model era în fond şi miza intelectualului progresist din anii 60. Luptele din anii 80, dintre progresişti şi aripa “Săptămîna”, se duceau în numele aceloraşi recuperări, sub blînda oblăduire a regimului Ceauşescu (inclusiv reconsiderarea lui Antonescu datează de atunci, a se vedea Delirul lui Preda şi alte opere aşa zis subversive). Obsesia elitelor în frunte cu GDS pentru România Mare din anii 1990 vine din acelaşi filon – cine cîştigă lupta pentru tezaurul interbelic? Piaţa Universităţii a schimbat o problemă nouă (am dat jos comunismul deci cum vrem să trăim de acum încolo?), cu una foarte veche (de ce ne-a întrerupt comunismul din marşul victorios al anilor 30?).

Piaţa Universităţii a fost locul unde s-a reinventat revoluţia, locul utopic unde s-a făcut aşa cum ar fi trebuit ea să fie: condusă de elite, dominată de mesaje precum dreptul la proprietate şi la recuperare a proprietăţii, de condamnări ale celor care au făcut pactul cu ciuma roşie etc. Muncitorii membri de partid care au făcut revoluţia nu mai erau doriţi, stricau peisajul. Absolutizarea Proclamaţiei de la Timişoara a condus apoi firesc spre o tradiţie “civică” a condamnării comunismului ca principal agent de distrugere în prezent. Ne conduc comuniştii, securiştii, ei strică tot, ei ne strică piaţa liberă şi capitalismul de succes. Sînt cunoscute teoriile care au făcut şcoală, care au împînzit presa, ca organ suprem de interpretare a realităţilor, dar şi generaţii întregi de politicieni.

Piaţa Universităţii a mai pus o dată întrebarea, de data asta cu răspuns inclus. Cine a fost duşmanul nostru la revoluţie? Clanul Ceauşescu? Sau Securitatea şi Partidul şi cam tot ce a însemnat regimul trecut? Răspunsul a fost, evident, ultimul. Ceauşescu nu mai putea fi duşman, era mort – deci şi duşmanul trebuia reconfigurat şi adus în prezent. O revoluţie nu se putea întîmpla atît de rudimentar, din punct de vedere elitist şi progresist, nu putea fi “doar” o revoltă împotriva unei structuri de clan şi de privilegii. Foamea şi frigul nu puteau fi motive suficiente. Revoluţia trebuia înnobilată cu noi cauze.

Obsesia muncitorimii era salvarea statului, notează perfect Daniel Barbu în “Republica absentă”. Minerii au venit spre Bucureşti (inclusiv în ’99) pentru a proteja statul de politicienii iresponsabili sau pentru a ajuta statul condus de politicieni prea slabi (Iliescu). În Piaţa Universităţii au avut loc alunecări semantice importante. Pancartele din decembrie 1989 au fost puţin modificate. În loc de “jos Ceauşescu” (şi mai tîrziu puţin “jos comunismul”) a apărut preocuparea pentru “procesul comunismului”. Barbu observă că mutarea de planuri, de la discuţia despre reformarea statului, la obsesia memoriei, a dus firesc şi la Constituţia din 1991, ambiguă şi ezitantă.

Un slogan din Piaţa Universităţii, despre Ion Iliescu: ”Cine-a stat cinci ani la ruşi/ Nu poate gândi ca Bush!”, avea să fie nostim amendat de documente wikileaks. Americanii aveau în 1990 o analiză mai mult decît lucidă a situaţiei din România. Iată ce scria Jack Matlock, abasadorul american de la Moscova în acea perioadă:

Ca să fim precişi, cei mai mulţi dintre noii lideri au fost cândva comunişti, fie din convingere, fie din oportunism. Putem avea acum încredere în ei? Eu cred că putem, pentru că (A) experienţele personale i-au înverşunat împotriva regimului totalitar (chiar ei au folosit acest termen), şi (B) chiar dacă ar fi nesinceri (şi eu sunt sigur că niciunul dintre ei nu e), ei ştiu acum dincotro bate vântul şi ce au de făcut ca să obţină ajutorul extern de care au nevoie.

Câtă vreme FSN pare a fi deocamdată singurul «jucător din oraş» care poate ţine România funcţională, şi cum putem să folosim influenţa noastră pentru a conduce Frontul în direcţia corectă, susţin categoric abordarea şi recomandările ambasadei noastre (de la Bucureşti – n.r.)” (sursa: adevărul.ro).

Susţinerea FSN venea ca un calcul simplu: după ce a căzut curtea tiranică de tip “bizantin” (citez din acelaşi Malock) a lui Ceauşescu, orice membru comunist pus în dizgraţie de regim putea fi foarte uşor convertit la noua ordine. Iar Iliescu era din acelaşi film, oricît de antioccidental l-ar crede unii.

“Poporul”, şi prin mîna lui înarmată, minerii, a avut o mare problemă de percepţie. Cam ca americanii, la începutul anului 1990. Nu a înţeles cînd a devenit Iliescu din “omul bun”, “omul rău”. Apoi l-au văzut pe Iliescu însuşi ezitant, isteric, nesigur, cu tot cu procentul său zdrobitor din alegeri. Iliescu a contribuit ca toţi ceilalţi la slăbirea statului şi la abolirea unei epoci care putea fi de graţie: aceea de reconfigurare postrevoluţionară, de punere la punct a noilor strategii. În loc de asta, logica resentimentului a avut numai de cîştigat. Fără o minimă strategie politică şi economică, “poporul” avea să fie cel care avea să-şi ia din plin loviturile de la o piaţă (neagră) liberă şi de la dereglementări de tot felul.

Interludiu

Economia a crescut de la 1200 la 1600 de dolari pe cap de locuitor între 1992 (cea mai mare criză posteblică) şi 2000. Indicele Gini (indicele “sărăciei”, unde 0 e egalitate absolută şi 100 e inegalitatea perfectă) era de 25% în 1990. În 2000, Gini indica 30%. Conform “Noului capitalism românesc”  al lui Vladimir Pasti, cele mai sărace 5 milioane de români au avut o creştere pe cap de locuitor de 10 dolari pe an. Cele mai bogate 5 milioane, de 125 de dolari pe an.

Piaţa Universităţii a învins. Discursul P.U. a fost marca progresismului timp de două decenii. Instituţiile culturale, politice au fost preocupate de cetăţeni ca de o masă de capete demne de dezinfectat. “Vina de comunism” a fost invocată şi de oamenii de afaceri ai vremii, şi de cei mai anti-comunişti intelectuali. Un exemplu comic este cum s-a păstrat un frumos colaj al anilor 1990 în mintea celor care au avut cele mai mari beneficii economice în acel moment. Este vorba despre Kapitalism al lui Alexandru Solomon. Oamenii de afaceri invitaţi combină “nu ne vindem ţara” cu discursul pro-piaţă-liberă. Şi toţi (inclusiv regizorul) ajung de fapt la un numitor comun, probabil cel mai păgubos din ultimii 20 de ani: capitalismul nostru nu a fost bun pentru că nu a fost perfect, pentru că au existat reziduuri pe care nu le-am eliminat la timp.

P.U. a învins, discursul din Piaţă este acum discursul puterii. Piaţa Universităţii nu a avut de la bun început un proiect, nu a reuşit să spună nici prin vocile articulate ale GDS, nici măcar prin vocile extremiste, ce-şi doreşte de la România viitoare. Ideea a fost pînă la urmă una singură: muncitorii au luptat cu elitele şi acestea din urmă au învins. Vă reamintesc un discurs uitat al Anei Blandiana din septembrie 1990, la o întîlnire cu muncitori, reprezentanţi ai sindicatelor (inclusiv o delegaţie din Valea Jiului), întîlnire dedicată revoltelor de la braşov din 1986:

Cred din toată inima că tragedia rezistenţei noastre a constat din aceea că intelectualii noştri n-au reuşit – n-au ştiut, n-au putut – să fie alături de muncitori atunci cînd muncitorii au riscat totul ieşind în stradă

Acum numai de noi depinde să nu ne lăsăm dezbinaţi, sfîşiaţi, să nu ne lăsăm să alunecăm pe această pantă de ură pe care se alunecă atît de uşor pentru că ea este atît de murdară. De data aceasta, dacă nu vom avea puterea să ne unim şi să fim împreună, nu va mai exista nici o scuză, noi vom fi cei vinovaţi.

Solidaritatea este superlativul libertăţii. (sursa: Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, Mineriada, Humanitas)

Urmarea?

Da, P.U. a învins. Tot mediul în care au evoluat pînă atunci eroii principali, muncitorii, s-a destructurat rapid şi total. Economia noastră acum e o combinaţie perfectă de mînă de lucru ieftină şi necalificată, hiperconsum, lipsă de producţie şi multe-multe mituri despre capitalismul bazat pe servicii. Cei care păreau forţa de nestăvilit în 1990, cei care au făcut revoluţia au avut cel mai mult de suferit în ultimii 20 de ani. Mulţi pun în balanţă asta cu suferinţele celor bătuţi în Piaţă. Victimele nu se compară, suferinţe nu se compară. Dar nici n-ar trebui să fie uitate. Noi am uitat şi uităm constant o bună parte din ele. Pentru că P.U. a învins.

Moment patetic

Reiau aici şi un text personal despre mineri (se intitula “Am ţinut cu minerii”), text care ar putea liniştit să aibă drept motto un vers din BUG Mafia: “Am inima neagră ca un miner din Vale.”

Iunie 1990. 12 ani, clasa a 6-a, Focşani. Fotbal non-stop, în fiecare zi. Libertate, suc la dozator cît vroiai. Abia pe seară, după ultimul meci de pe maidan am văzut la televizor că minerii făceau ravagii în Bucureşti. Normal. Doar golanii începuseră primii. Am strîns puţin din ochi la primele imagini cu tineri prinşi şi bătuţi groaznic. Dar am trecut peste destul de uşor.

În rest, discursul era acelaşi peste tot în jur: am votat, i-am ales pe Iliescu şi ai lui, Iliescu ne-a eliberat de Ceauşescu, cum îşi permit ăia din Piaţa Universităţii să o ţină langa cu folk (folk!)!? Aici era şi o chestiune de muzică în care nu intru acum.

Ţara asta era compusă 90% din mineri în cuget şi-n simţiri. Bucureştenii i-au întâmpinat cu bucurie şi flori. Ăia din cartierul meu din Focşani îi iubeau pe mineri şi pe Iliescu, cu mici excepţii pe care le-am aflat mai tîrziu, la liceu. Nu mi se pare aberantă teoria lui CTP cu Piaţa Universităţii ca efect compensator (mi-ar plăcea să povestească însă mai mult cum a rezistat în acea redacţie Adevărul, mare producătoare de mizerii în legătură cu aceeaşi Piaţă – nu o spun cu reproş, ci cu real interes pentru istoria momentului şi pentru nuanţe, nu pentru eroizări) – lasitatea de dinainte compensata cu un protest post-factum. Efectul Piaţa a ajuns acum un simplu spor de statut şi de stipendiu – e plin de intelectuali plătiţi de stat care ţin treaz spiritul.

Nu mai departe de o lună, Romania liberă titra “Vin minerii” – se refereau la 100 de amărîţi care s-au prezentat la un miting al sindicatelor în Piaţa Victoriei. Efectul a fost deci perfect: minerii folosiţi ca trupe de manevră (despre trupele paramilitare, baieti infiltrati etc – s-a scris enorm, nu insist) au rămas victime în continuare, oamenii care au reprezentat primitivismul poporului român şi ne-au scos din Europa. Exact ca într-un film al lui Pintilie, cu minerul din peşteră – o timpenie. Laşitatea restului ţării s-a ascuns în spatele lor, după ce o altă parte, cea elitistă, s-a ascuns în spatele Pieţei Universităţii.

Să revin. De ce am ţinut cu minerii, eu şi oamenii de pe strada Constituţiei din Focşani? Prea izolaţi, prea proşti, prea neinformaţi, prea manipulaţi? Da, dar nu explică tot. Istoria nu se face cu teste de IQ. De aia cred că e importantă şi o mărturie din asta simplă: în anii 90, pe cînd eram prepuber, am ţinut cu minerii pentru că vroiam linişte şi program normal la televizor.  Trecuseră 6 luni de la schimbare şi în continuare se dădeau puţine desene animate şi filme, şi se difuzau prea multe taclale politice. dezordinea democratică nu avea cum să-mi placă, nu ştiam ce-i aia. Şi cred că nu eram singur.

Am ţinut cu minerii pentru că mesajul din Piaţa Universităţii nu ajungea la mine şi la vecinii mei în nici un fel. Sigur, putem spune simplu: voi ăia din Focşani eraţi nişte imbecili (poate şi pentru că sînteţi moldoveni). Sau putem spune şi mai simplu: ăia mulţi  şi proşti au avut poate un bun-simţ implicit care nu i-a lăsat să fie brusc anti-comunişti după ce au fost toţi membri de partid… Accelerarea ipocritei rezistenţe anticomuniste postdecembriste a lăsat atunci în offside 80% dintre cetăţenii României. Şi eu am fost unul dintre cei prinşi în offside, deşi n-am apucat decât statutul de pionier. Mă rog, poate e o mărturie importantă pentru cercetătorii neocomunismului care vor constata astfel că pînă şi copii de 12 ani au avut conştiinţa pătată cu sânge.

Nu ai ce sa schimbi, ce sa afli din perioada aia, ce sa interpretezi cu adevarat profitabil pina nu vom recunoaste că multi ca noi, ca mine copil fiind, am tinut cu minerii. Şi am iubit-o puţin, nu mult – că eram deja mare, pe Sandy Belle. Dar suntem încă în stadiul în care nimeni nu-şi asumă decît o insuportabilă puritate sufletească – toată lumea e Sandy Belle acum, de la Iliescu, pînă la anti-iliescieni. Îmi pare rău, nu mă ajută cu nimic să-mi înţeleg copilăria.

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: