M. Neamtu: Vandalii din Marea Britanie. Zece capete de acuzare

Cum să înțelegem povestea miilor de rebeli fără cauză, mobilizați vehement împotriva ordinii burgheze din Marea Britanie? Putem privi dezordinea stradală din Londra, Manchester, Liverpool & co. drept semn al declinului european? Avea oare dreptate Arthur Toynbee să spună că „marile civilizații nu mor ucise din afară, ci aleg mai curând să se sinucidă”?

I.

Mulți comentatori s-au grăbit să ofere o singură explicație pentru vandalismele urbane. Prima tentație a celor care înlocuiesc gândirea cu sloganul a fost invocarea factorului rasial: „străinii sunt de vină!” strigă xenofobii de azi și de ieri. Cu toate acestea, datele oficiale arată că nu se poate vorbi despre un portret-standard al atacatorilor: au existat hoți cu profil caucazian (băieți și fete de culoare albă, adică britanici din tată în fiu sau din mamă în fiică), după cum au existat și tineri cu origini creoleze sau magrebiene, proveniți din familii numeroase, dezbinate și sărace. Virusul violenței nu ține cont de granițele etnice – el circulă liber, deși se folosește de anumite focare.

II.

Alți analiști au propus o corelație între mișcările anarhice și măsurile de austeritate economică anunțate de Guvernul britanic. Frica și neliniștea au produs multe fenomene în ultima perioadă, de la politicile protecționiste ale Spaniei sau migrarea californienilor spre statul Texas până la volatilitatea tranzacțiilor bursiere. Atacul de panică nu justifică însă dezordinea. E motivul pentru care reflecția de ordin moral trebuie să precumpănească.

Să nu furi! reprezintă nu doar o poruncă din faimosul Decalog iudeo-creștin, și ci și imperativul etic îmbrățișat de mai toate tradițiile religioase ale umanității. Respectul pentru proprietate e una din regulile de aur ale conduitei umane – o atitudine contestată, ce-i drept, de etosul revoluționarilor moderni (de la Proudhon, care exclama isteric: Lapropriétécest le vol!, până la Marx, Lenin, Stalin sau Che Guevara, care predicau măsurile de expropriere, colectivizare și naționalizare drept căi luminoase de emancipare a țărănimii și a proletariatului).

III.

În fiecare zi, descoperim zona gri a judecăților morale: ne permitem tot soiul de ambiguități, complicități, amânări, compromisuri. La scară istorică, aproape toate societățile par să fi cunocut forme spontane sau organizate de erupție anomică: bacanalele grecești, jocurile romane din Colosseum, carnavalurile medievale, pogroamele antisemite din Rusia țaristă, masacrele de pe stadioanele de fotbal. Pretutindeni, urmașii lui Cain și Abel sunt urmăriți de umbra întunecată a crimei fondatoare. Cu toate acestea, tradițiile sapiențiale disting între păcatele comise la vedere, în chip ne-rușinat, și păcatele ascunse, care-și auto-limitează discret impactul erorii. Fumatul nu e o virtute ilustră iar posesorul de pipă știe asta când, la restaurant sau aeroport, acceptă să fie parcat în spații special amenajate. Societățile noastre atât de mioape metafizic încă mai disting existența unor imagini vătămătoare pentru vârsta copilăriei. La fel înțelegem și decizia închiderii barurilor după o anumită oră. Asemenea reguli ne spun că publicul larg (și eventual inocent) trebuie protejat de violența viciilor individuale, consumate în sfera privată.Obscenitatea vandalilor din Anglia vine tocmai din abolirea acestui tabu. Milioane de telespectatori au rămas consternați în fața imaginilor cu tineri care spărgeau și jefuiau fără un minim reflex de pudoare. Nu jena sau timiditatea, ci exhibiționismul, înjurătura groasă și voyeurismul au însoțit spolierea magazinelor.

Un sănătos imperativ moral a determinat și reacția anumitor comunități londoneze (e.g., lanțul de apărare al indienilor Sikh). Oameni indignați de nonșalanța și obrăznicia atacatorilor n-au mai așteptat venirea polițiștilor (atât de timizi în primele zile). Cetățeni liberi și neînarmați au căutat să blocheze – uneori cu prețul vieții – pofta tinerilor vandali de-a înota în oceanul fărădelegii și de-a plonja „dincolo de bine și de rău”. Nu sunt în filmul neo-realismului italian despre hoții de biciclete (regizor Vittorio De Sica), atât de respectuoși cu noțiunea de demnitate!

Jaful la drumul mare, hoția nesimțită și cinismul sfidării – iată forme noi de comportament asumat sub camerele de luat vederi. Clădiri istorice în flăcări, prăvălii devastate, magazine golite – toate acestea trimit spre rănile supurânde ale unei societăți fără anticorpi, fără stimă de sine, fără repere limpezi, fără valori clare, fără lideri curajoși și, mai ales, lipsită de mecanisme auto-imune. Declinul religiei împreună cu dezagregarea familiilor tradiționale, ca și prăbușirea autorității juridice și polițienești, nu pot fi excluse din ecuația descompunerii morale.

IV.

Sunt tulburătoare toate discuțiile savante care, încercând să explice un fenomen patologic, ajunge să-l justifice. Înainte de-a sancționa aberațiile străzii printr-un apel scurt la bun-simț și conștiință, există analiști dornici să se rătăcească print-o puzderie de indicatori macro-economici, calcule longitudinale ori statistici sociale. Poate că există circumstanțe care favorizează anumite crime (discriminarea, peer-pressure, instinctul de turmă), dar nimic nu poate absolvi responsabilitatea individuală.

Ideea că șomajul din cartierul Tottenham explică comportamentul huliganic e, pur și simplu, aberantă. În Polonia s-a înregistrat șomaj de 15% mulți ani consecutivi iar în Spania anului 2011 peste 40% din tineri (los indignados) sunt fără loc de muncă. Cu toate acestea, acte de barbarie nu s-au înregistrat. Nici evocarea „păcatului originar” al Poliției Metropolitane britanice nu se suține: Mark Duggan (origini africane) n-a fost o victimă inocentă a unor politiști abuzivi. Omul cu pricina avea trăsăturile unui bandit și atacator în serie (în genul lui Fane Spoitoru, pentru a forța o comparație). Duggan era înarmat cu un pistol semi-automat (fapt ilegal în Marea Britanie) iar polițiștii au decis să se apere de o posibilă reacție letală.

V.

După uciderea lui Mark Duggan, mass-media (în principal BBC) a declanșat un veritabil proces de intenție la adresa autorităților. Deloc întâmplător, reacția la apariția gangurilor de jefuitori a fost moale și neconvingătoare. Polițiștii tratau o problemă de ordine publică în timp ce cartierele se confruntau cu o masivă demonstrație de criminalitate. Așa cum sugera și Dan Tapalagă, polițiștii din perioada anilor 1980 simțeau în spate autoritatea unei Doamne de Fier (o putem spune chiar fără să idealizăm epoca lui Margaret Thatcher). După decenii de îndoctrinare politically correctpolitiștii britanici au ajuns în mare parte niște funcționari care au interiorizat complexul post-colonial și teama de-a nu fi socotiți urmașii sângeroși ai fostului Imperiu.

Dialogul cu reprezentații comunității și adaptarea la specificul cultural al fiecărei regiuni urbane au ajuns să fie mai importante decât impunerea severă a legii și a ordinii. Mii de polițiști au fost transformați în birocrați. În loc să patruleze cartierele, ei redactează la calculator munți de rapoarte sterile.

Intimidarea poliției prin proceduri propagandistice se poate observa și în Statele Unite ale Americii (cazul cel mai flagrant fiind oferit de comentariul inopinat al președintelui Barack Obama cu privire la mandatul poliției din Cambridge, Massachussets – gest urmat de penibila împăcare a părților în jurul unei halbe de bere la Casa Albă). Subminarea autorității punitive reprezintă, așadar, consecința alianței între mass-media progresistă și politicienii utopismului stângist.

VI.

Apostolii multiculturalismului ignoră gramatica asimilării minorităților de către o majoritate. O cultură britanică slăbită de asediul criticii ideologice (vezi clasica învinovățire a imperialismului colonial) va trăi un complex de inferioritate în raport cu discursul imigrantulului. Se impune, apoi, un tempo al integrării. Grefele reușite cer o anumită perioadă de acomodare. Există, firește, segmente de societate în Marea Britanie unde cetățenii alogeni probează mai mult conservatorism decât autohtonii (în Durham, Londra sau Oxford am văzut doar tinere englezoaice, nu și fiice ale Indiei, capabile să urineze pe stradă, sub influența băuturii). Or, tocmai aceste segmente respectă cultura tradițională a gazdelor: memoria istorică medievală, creştinismul, patrimoniul artistic, capitalismul, etica muncii, proprietatea privată, statul de drept, educația competitivă și meritocratică, monarhia constituțională și parlamentarismul. Sunt valorile uitate de establishment, despre care jefuitorii din Anglia nu vor să știe nimic.

VII.

Privind la vârsta tâlharilor e imposibil să nu discutăm problema educației. Există fotografii uluitoare imortalizând niște copii de 9-10 ani în chiar centrul orașului Manchester. Ușor uimiți, afișând un amestec de fericire animalică și plăcere gregară, câțiva adolescenți imberbi alergau cu pantalonii în vine, ținând în brațe câteva sticle de vodcă… Copii care nu și-au primit încă porția normală de calciu și lactate jubilau la gândul că pot adormi în chip orgiastic, la capătul unei beții furtive. Premierul David Cameron avea dreptate să vadă în această scenă fotografia unei societăți urâte și bolnave.

Când copiii abia coborâți din leagăn ajung să fure alcool de 40%, atunci instituțiile etatiste de învățământ pot să-și declare falimentul. Și România cunoaște problema implicării unor copii în furtișaguri, activități de cerșit sau mici găinării, dar niciodată fenomenul n-a luat amploarea vandalismelor din Anglia. Te întrebi așadar: ce anume învață copiii la școală, dincolo de evanghelia toleranței nesfârșite, discursul de tip anything goes, gândire anti-ierarhică și mantra egalității tuturor culturilor (prin care statuia unei Lady Gaga este pusă pe același soclu cu Mozart)? Ce putere de disciplinare mai au dascălii? Din ce sevă să-și extragă copiii nevoia de modele și repere morale? Din muzica rap ascultată ad nauseam în căștile asurzitoare ale unui IPod?  Când familia e destrămată, serviciul militar se desființează iar bisericile fac seminarii pe tema încălzirii globale, atunci strada, televizorul și gangul iau rolul căminului și al școlii.

VIII.

Largi segmente din societatea occidentală se bucură de sentimentul impunității și abuzează de retorica drepturilor. „Orice fac este OK”, își spune puștiul de 13-14 ani, convins că nimeni n-are curajul să-i atingă perciunii, să-i tragă două palme și să-l trimită la școala de corecție. Răzgâiat ca Domnul Goe și agresiv uneori precum Jack Spintecătorul, el știe că Statul există pentru a-i proteja privilegiile și că societatea îi datorează, mai presus de orice, compasiune.

Psihologii ne spun că sursele delicvenței juvenile trebuie căutate mereu într-o criză a autorității: acolo unde teama de lege și frica de pedeapsă au dispărut, fiara din om scoate colții. Pentru ce? Pentru a-și împlini poftele. Or, chiar și cea mai elementară șlefuire a sinelui începe acolo unde omul disociază între nevoile propriei sale naturi (apă, hrană, căldură) și fantasma dorințelor nerealiste. Acasă, la grădiniță și apoi la școala primară, procesul de învățare implică diminuarea capriciilor personale în beneficiul voinței personale și al puterii de auto-control. O educație autentică predă elevului nu doar informații sau îndemânări oarecare – ea călește, în primul rând, caractere.

IX.

Societățile contemporane promovează însă cultura gratificării instantanee. Există tot mai puțini oameni dornici să-ți explice efectele negative ale bulimiei consumeriste. Îți dorești un televizor cu plasmă HD, mobil 3G sau hainele sclipitoare ale unei vedete? Acum nu mai trebuie să aștepți ori să cântărești raportul dintre pofta trecătoare și nevoia permanentă: adolescentul știe că poate obține produsul prin efracție sau folosind un credit-card. Vlăstar al omulului recent, el trăiește în epoca vitezei și refuză virtutea răbdării. Priviți mai departe înspre peisajul lăuntric al acestui personaj: în locul educației sentimentale (care presupunea curtarea atentă, flirtul verbal și corespondența pasională) apare propunerea de copulație. În absența unor frumoase amintiri din copilărie (cu toată geografia paradisiacă din poveștile fraților Grimm sau scrierile lui Ion Creangă) se naște la orizont portretul unei hidoase vieți virtuale, plină de adicții. Creștem nu doar fără murmurul transcendenței, ci și în dizarmonie cu natura.

Se vor găsi, desigur, ideologi care justifică abandonul decenței, abolirea raționalității și regresia umanității la stadiul de cimpanzeu. Culpabilitatea individuală va fi transferată către mecanisme impersonale de producere a răului social (sărăcie, discriminare, inegalitate de șanse). Demonstrațiile atotștiutorilor vor nesocoti faptul că, printre hoți, se ascund și tineri din familii prospere – deci că flagelul prostiei atinge mai întâi sufletele și abia la sfârșit buzunarele.

X.

Putem oricând trata efectele unei boli, fără să-i atingem cauza. Un somnifer îți poate oferi o noapte liniștită, dar nu te vindecă de stres ori tahicardie. La fel și cu vandalismul anarhic al societăților occidentale: fără o inspecţie severă a surselor violenţei, maladia va reveni în forţă.

sursa: Contributors

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: