Pentru cine nu cunoaşte faimoasa dilemă a prizonierului, iat-o pe scurt: două persoane săvârşesc un furt dintr-un apartament. Sunt prinse de poliţie care are dovezi asupra faptului că au intrat în locuinţă dar nu şi a furtului (hoţii apucaseră să ascundă prada). Cele două persoane sunt închise in celule separate iar poliţia propune ambilor prizonieri următorul târg (cei doi cunosc faptul că şi fostului partener i se face oferta precum şi termenii acesteia):- Dacă ambii prizonieri refuză să recunoască furtul, vor fi condamnaţi doar pentru încălcarea proprietăţii, adică 6 luni închisoare.
- Dacă ambii recunosc furtul, vor fi condamnati pentru furt, însă deoarece au cooperat cu poliţia pedeapsa pentru fiecare va fi redusă de la 10 ani la doar 5 ani
- Dacă doar unul recunoaşte furtul iar celălat rămâne tăcut, atunci cel care a trădat este lăsat liber iar celălalt, care a refuzat cooperarea cu poliţia, este condamnat la maximă pedeapsă adică 10 ani.
Lansată de catre Merrill Flood şi Melvin Dresher în 1950 şi formalizată de către Albert W. Tucker[i], dilema prizonierului a devenit un loc central în teoria jocurilor şi s-a bucurat de extrapolări pe domeniile managementului economic sau al aceluia politic dar şi în sociologie, biologie, etc.
Vă invit la un efort de imaginaţie şi să modificăm termenii dilemei, pentru a o aplica la două partide (să le numim: PNL şi PSD) care au format o alianţă (scrisă sau verbală nu are importanţă, ambele tipuri de alinţe putând fi desfăcute extrem de uşor, aşa cum a arătat experienţa politică românească) în vederea acesului la guvernare. Cele două partide câştigă alegerile parlamentare (ca sumă de voturi) dar sunt captive unui sistem în care nominalizarea premierului depinde în primul rând de o terţă forţă (reprezentată de preşedintele statului) care doreşte menţinerea la putere a partidului propriu, PDL. Cele două partide „captive” au de ales:
a) Partidele aleg loialitatea refuzând cooperarea cu terţa forţă politică. În acest caz le aşteaptă opoziţia pentru o perioadă politică variabilă în timp, cu posibilitatea de a accede la putere în urma unor lupte (vizând încercarea de suspendare a preşedintelui) cu rezultat nesigur.
b) Fiecare dintre partide alege soluţia egoistă a trădării acceptând să colaboreze cu PDL în care caz preşedintele alege care ofertă îi este mai convenabilă sau se merge pe varianta unui guvern de largă alianţă naţională. În varianta a doua se poate ca ambele partide să fie„răplătite” cu accederea la guvernare dar structura guvernamentală rămâne bătută în cuie cel puţin până la împlinirea mandatului a preşedintelui.
c) Doar unul dintre partide acceptă să colaboreze: este răsplătit prin accesul imediat la guvernare, iar partidul care refuză colaborarea rămâne singur în opoziţie pentru o perioadă nedeterminată de timp.
Presupunem că opţiunea are loc în anul 2012, iar partidele au trecut deja printr-o experienţă similară: în 2008 a fost realizată varianta (c), PSD acceptând colaborarea şi guvernând timp de aproape un an, după care a fost rejectat. Să nu uităm însă că şi PNL era gata să colaboreze, dacă erau îndeplinite anumite condiţii.
Ce vor alege PNL şi PSDîn 2012, dacă vor fi puse într-o situaţie identică celei din 2008?
Teoria ne spune că:
În cazul în care jocul se desfăşoara o singură dată, cele mai mari şanse sunt ca fiecare prizonier să opteze individual pentru varianta colaborării cu poliţia. În cazul nostru, în 2008 PSD a acceptat colaborarea cu PDL deşi iniţial se mersese pe o variantă în care PNL şi PSD urmau să fie aliate încercându-se forţarea accederii la guvernare în ciuda opoziţiei preşedintelui ţării.
În cazul în care jocul se desfăşoară, între aceiaşi parteneri, de un mare număr de ori, se observă că participanţii (fie oameni, fie programe de computer) ajung la constatarea că este mai convenabilă (aduce mai multe puncte) varianta loialităţii faţă de partener şi a refuzului colaborării cu poliţia. În cazul nostru, deoarece ambele partide au experienţe atât în relaţiile cu Traian Băsescu (PDL) cât şi între ele (de la colaborare la adversitate, incluzând momente de loialitate dar şi de trădare) răspunsul raţional ar fi refuzul colaborării cu preşedintele şi partidul de suflet al acestuia.
În formalizarea teoriei şi verificarea acesteia în practică s-a constatat că, cu cât numărul repetărilor situaţiei este mai mare (tinzând la infinit – în sensul în care jucătorii nu ştiu când şi dacă „jocul” se sfârşeşte. Iar politica este tocmai un astfel de neverending game), cu atât opţiunile „partenerilor” converg în mai mare măsură înspre varianta loialităţii.[ii]Variantă eventual combinată cu aplicarea principiului „ochi pentru ochi”: eşti loial partenerului până în clipa în care acesta trădează; în acest caz în runda următoare trădezi şi tu.
În timp, cercetările asupra dilemei prizonierului s-au rafinat şi au apărut programe care, punând accent pe cunoaşterea istoriei modalităţilor de răspuns a partenerului, dădeau răspunsuri mai „egoiste”. Dar în mare răspunsul dat de Axelrode la dilema prizonierului rămâne în picioare: este chiar în interesul pe termen lung al celui pus între a alege (între varianta loialităţii şi a trădării) să opteze pentru loialitate. Inclusiv în variate situaţii de viaţă analizate o majoritate relativă a subiecţilor a ales calea loialităţii, probabil asumând ideea că partenerul va proceda identic (deci nu din considerente morale, ci strict pragmatice).
Desigur, viaţa politică românească nu este un teren de experiment şi nici unul în care partenerii se joacă. Totuşi, poate că actorii implicaţi al nivel înalt decizional în ambele partide componente ale USL vor învăţa ceva din această scurtă incursiune în teoria jocurilor: dacă în joc pe termen lung loialitatea este răsplătită, la fel se poate întâmpla şi în politică.
P.S. -> În ultimii doi ani de zile PNL prin conducătorul său Crin Antonescu (dar nu numai!) a facut în cel puţin două ocazii proba loialităţii faţă de „partenerul” PSD: în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2009 şi, mai recent, respingând (cu dispreţ – pentru a-l cita pe Călin Popescu Tăriceanu) cîntecele de sirenă ale puterii portocalii. Dar „jocul” este departe de a fi încheiat.
[i] Cf. Poundstone, W. (1992) Prisoner’s Dilemma Doubleday
[ii] Axelrod, R. (1984). The Evolution of Cooperation
articol publicat si in National-Liberal
Radu Zlati 
E interesanta abordarea din acest articol, insa cred ca este putin cam reductionista…
…cand am citit pe la sfarsitul anilor 1980 cartea lui Axelrod m-a fascinat acea strategie „TIT for TAT” care uimeste prin simplitatea ei si prin rezultatele obtinute
…cred ca dincolo de problema „trust” – increderii pe care „dilema prizonierului” o pune, (si pentru care solutiile de tip formal date mi se par inadecvate pentru o societate complexa), exista problema „competitiei si/sau cooperarii”…
Si in acest context marea provocare este cum abordezi si cum tratezi problema „competitiei si/sau cooperarii” dintr-o perspectiva liberala? …dar dintr-o perspectiva social-democrata?, etc.
ApreciazăApreciază
nu cred ca problema se pune ideologic. Decat daca evantual o mutam inspre aplicatii deontologice ale dilemei si apoi facem o conexiune (nu stiu in ce masura legitima) inspre problema libertatii de decizie in lumina doctrinrlor respective.
Eu urmaream mai degraba o chestiune pragmatica, de practica politica. La urma urmei, conteaza eficacitatea, nu-i asa? Rezolvarea lui Axelrode era minunata in simplitatea ei. Si, in ciuda simplitatii, era eficienta pentru ca iti „educa” intr-un fel partenerul advesar. Care invata, prin apolicarea principiului „tit for tat”, sa se comporte intr-o anumita maniera.
Cat suntem de liberi intr-o societate moderna si complexa? Cat suntem de liberi fata de propriile nostre simtaminte, frustrari, instincte, temeri? Dar fata de propria naostre biografie, de ceea ce am invatat pana acum din proprie experienta?
Oamenii politici romani (ma refer la cei din varful lantului trofic) nu ar fi ajuns acolo daca erau stupizi. Sunt ei insa apti pentru a adopta decizii rationale, la sfatul unor consilieri specializati in anumite domenii, sau vor lasa dominati de ceea ce enumeram in sus?
Articolul a pornit de la propria mea frustrare deoarece nu reuseam sa conving persoane altfel rationale ca, pentru a castiga intr- coalitie, principuil de baza ar trebui sa fie cel al increderii in partener. Cineva zicea cam asa: cei din USL de abea asteapta alegerile parlamentare pentru a se aseza in banci diferite in aula Parlamentului. Daca asta este premisa de la care se pleaca, atunci USL este condamnata sa piarda pe termen mediu si lung, sau sa nu castige pentru ca va imploda cat de curand, la proxima provocare majora care va presupune pentru un partid sau altul sacrificarea unor interese personale in favoarea intereselor generale ale uniunii (aka, pentru 2012, acumularea unui numar cat mai mare de mandate)..
ApreciazăApreciază
Cand ai de a face cu sisteme complexe, e bine sa nu ai, cel putin intr-o prima faza, o abordare ideologica, ci as spune eu, mai intai, una „generica” si apoi abordari cu „diferite nuante” (ca le numeste nuante „liberale”, „social-democrate”, „conservatoare” etc…)
Provocarea este de a obtine o „buna genericitate genuina” care sa conduca, in primul rand prin „auto-organizare” la o „societate/economie (si de ce nu, chiar la civilizatie) sustenabila, bazata pe cunoastere”….
Caci de fapt marea problema a actualei prime civilizatii complet globalizate (cea de tip occidental) este ca se bazeaza pe o „inadecvata genericitate”, de tip canceros – atata timp cat nu s-a globalizat, dezvoltarea ei a parut a fi una ok …de ceva timp se vede (s-au ar trebui sa se vada, iar politicienii ar trebui sa fie printre primii…) clar acest lucru …criza actuala spune aproape „tipand”- mai oameni buni, mai politicienilor nu intelegeti ca modelul vostru de civilizatie e caduc?
…revenind la marea provocare a politicii, desigur cea a PNL-ului, a USL-ului este de a pune bazele acestei „noi genericitati” …in cat timp se pune bazele noii genericitati? – iata iarasi o fundamentala intrebare …cel mai probabil ca in cateva cicluri electorale …se poate face intr-un singur ciclu electoral? …da, daca (mai multi daca…)
ApreciazăApreciază