„You want the truth ? You can’t handle the truth !”. Este replica celebră a lui Jack Nicholson către Tom Cruise în producţia americană “ A Few Good Men”. După anii adolescenţei bancare, a venit momentul intrării la facultate. Să aşezăm creditarea pe baze cu adevărat solide şi să infirmăm replica prezentată în deschidere.
Costul total al deţinerii unui produs achiziţionat în credit include dobânda plătită. Cu cât durata de plată e mai mare, costul total e mai mare. Mergând spre dublu sau triplu, deşi rata lunară este mai mică.
Factorul psihologic joacă aici un rol-cheie. Fiecare vrea să cumpere aproape fără bani în buzunar şi cu minim de constrângeri formale. După care să plătească puţin în mod curent şi să dea toţi banii înapoi cât mai târziu. Dacă are norocul să nu se “dărâme” ceva între timp.
De fapt, între maturitatea creditului şi durata de folosinţă a produsului achiziţionat trebuie să existe o legătură rezonabilă. Faptul că s-au găsit câteva bănci dispuse să facă orice pentru cotă de piaţă şi bonusuri de moment a dus la aberaţii de genul creditelor de consum acordate pe 20 de ani. Adică mult peste durata normată de exploatare a unui frigider sau autoturism, după care clientul ar fi urmat să plătească rate “in memoriam”.
Chiar şi dacă un astfel de produs ar mai funcţiona, valoarea sa reziduală tinde să devină nulă, drept care cu greu ar mai putea fi valorificat la second-hand. Uzura morală şi-ar spune cuvântul iar costurile de asigurare ar creşte peste măsură.
De aceea, termenul mediu prevăzut drept limită maximă pentru creditele de consum apare drept rezonabil. După cum nu strică şi implicaţia aferentă, aceea a reducerii ponderii lor în total, cu trecerea spre o structură mai occidentală a volumului creditelor acordate.
Cât priveşte avansul şi gradul de îndatorare, băncile nu erau reticente în 2007- 2008 pentru că nu aveau prinse în bilanţ creditele luate atunci şi ajunse neperformantele în 2010 – 2011. Acum ce să facă, să se expună suplimentar prin aplicarea unor norme dovedit laxe pentru a relansa riscant creditarea ?
Oricum, pe fondul expansiunii economice şi al unor creşteri salariale previzibile, un grad de îndatorare mai mare fixat la un moment dat se reducea treptat, ulterior, prin raportarea la un venit tot mai mare. În condiţii dificile, corecţia spre niveluri mai joase de plecare ale gradului de îndatorare devine, însă, inevitabilă, fiind mai greu de consolidat evoluţii favorabile ale veniturilor.
Nu în ultimul rând, trebuie să ne reamintim că băncile fac intermediere financiară, adică dau credite unora din banii altora, aflaţi în conturi curente sau în depozite. Dacă primii intră, nu neapărat din vina lor ( de unde şi testele de stress la variaţii de curs, de dobâbndă etc.) în dificultăţi şi nu pot plăti sumele datorate, nu sunt afectate doar băncile, ci şi persoanele de la care au provenit banii împrumutaţi. Persoane interesate de siguranţa economiilor proprii, care ar prefera să ştie că banca la care au apelat nu a acordat credite cu uşurinţă şi le poate returna depozitele.
De fapt, cei mai afectaţi vor fi cei care doresc să refinanţeze în condiţii mai avantajoase datorii mai vechi şi care au şanse reduse de a se încadra în noile criterii propuse pentru creditare. Totuşi, de reţinut, ei sunt şi cei care au beneficiat în mai mare măsură de anii de creştere economică semnificativă.
Ce pare să fi trecut neobservat este faptul că banii incluşi în rate sunt captivi şi reduc sumele rămase lunar la dispoziţia consumatorului. Pe principiul vaselor comunicante, se poate reface un echilibru între stimularea consumului la produse “creditabile” şi la cele “necreditabile”. Primele se pretează la avansuri economice în salturi, cu accelerări localizate în timp ale consumului şi epuizarea relativ rapidă a consumatorilor “eligibili”. Celelalte se constituie într-o creştere constantă, cu reluarea mai rapidă a ciclurilor de producţie şi cu o stabilitate mai mare a cererii solvabile.
În altă ordine de idei, blocarea pe termen lung în credite de consum sau imobiliare a banilor câştigaţi lunar reduce consumul curent şi descurajează plata cu card de credit. Asta dacă doritorii se mai califică pentru a le primi.
Ulterior, chiar dacă se reuşeşte achitarea ratelor la card, nereuşita în refacerea plafonului lunar de credit implică alte costuri. De tipul plăţii unor dobânzi destul de ridicate şi al pierderii unor facilităţi tip perioadă de graţie sau rate constante. Odată nerespectate “ţintele de deficit personale”, ieşirea din impasul financiar pornit de la supraîndatorare este extrem de dificilă, deoarece presupune obţinerea de venituri cu caracter excepţional.
Interesant este că, şi după recentele mişcări semnificative ale cursurilor la euro, dolar sau franc elveţian, există voci care reclamă condiţiile diferite impuse pentru avans la lei, moneda standard de obţinere a veniturilor, faţă de valuta aleasă pentru creditare. Oarecum paradoxal, tocmai încrederea în stabilitatea din ultimii doi ani a cursului leului generează interes pentru creditarea în euro. Ceea ce în domeniul imobiliar nu este o mare problemă, dată fiind obligativitatea trecerii la euro pe termen lung, dar constituie o reală ameninţare pentru creditele de consum.
Un start nou pe criterii vechi de creditare nici nu mai era de conceput, măcar prin prisma rezultatelor deja consemnate. Unde se găseşte echilibrul exact între nevoia de dezoltare şi prudenţă rămâne dificil, dar necesar de stabilit iar sensul indicat de proiectul de regulament aflat în dezbatere publică este cel corect. Cel puţin descurajarea exceselor generate de combinaţia între lupta pentru cotă de piaţă şi nechibzuinţa celor care vor “prea mult, prea repede” ar trebui să devină o certitudine.
sursa: Standard
Radu Zlati 
Comentarii recente