Piticii Albei ca Zapada: Romania Liberala (2)

Cîteva zile înainte de lansarea mișcării ”România Liberală” apreciam că (citește intreg textul aici) ”Exista un fond de asteptare in mediile liberale românești. De neliniste infrigurata. Suntem in an electoral, si liberalii ar dori actiune, ar dori manifestări mai concrete in raport cu politicile guvernamentale.Pe acest fond de asteptare pot aparea tot felul de miscari (unele bine intentionate unele nu) care sa canalizeze energia aceasta latenta, sau doar sa o devieze.” De asemenea presupuneam că ”Unul dintre scopurile inițiativei este capacitarea persoanelor cu convingeri liberale (membre sau nu ale PNL) în vederea coagulării unei mișcări ce urmează a fi instrumentalizată pentru îndeplinirea unor obiective (necunoscute deocamdată)”. Se pare că nu greșeam prea mult. Datorotă faptului că RL a început să producă texte programatice, voi încerca să produc o analiză a a cestora pentru ca, în limitele competențelor mele, să înlocuiesc presupunerile cu afirmașii care să se constituie părți ale unui posibil dialog. În rândurile de mai jos voi încerca deci o analiză pe textul ”Războiul fesenist împotriva cetățenilor români”, prima parte a Manifestului României Liberale (citește Manifestul aici). Ce ne spune România Liberală (mai jos RL)?

1.    Statul român actual se manifestă ca un duşman al propriilor cetăţeni.
Generalizare nepermisă. RL are in vedere ultimii 20 de ani. Dar trebuie spus ca nu in intreagă această perioadă statul a fost un dușman al propriului popor. Nu întreaga perioadă, și nu pe toate palierele. Dacă prin ”statul român actual” RL ar înțelege statul ieșit din împreunarea Băsescu-Boc, cuplul fondator al statului neoliberal pedelist, RL ar putea avea dreptate. Dar RL preferă să acuze întreaga perioadă post-revoluționară. Înțeleg că, făcând praf și pulbere tot ceea ce este ante, RL își poate edifica propriul discurs reformator. Dar dacă pot înțelege cauzele ce au dus la deraparea de logică mai sus amintită, nu trebuie să fiu de acord cu procedeul în sine, tot așa cum voi respinge efectele procedeului in planul argumentării.

2.    Statul român actual este principalul responsabil pentru eşecurile societăţii româneşti din ultimii 22 de ani, iar marele merit al reuşitelor revine, în primul rând, cetăţenilor români
Dacă nu ar fi de râs, ar fi de plâns. Va veni momentul în care voci credibile ale societății civile vor recunoaște că poporul nu are întotdeauna dreptate și că în nerealizările, atâtea cîte au fost, ale statului și ale societății românești, clasa politică și societatea românească sunt mai mult decât parteneri, sunt complici. Că cel mai adesea nemernicia primeia s-a bazat în mare măsură pe indolența dacă nu chiar prostia celei mai mari părți dintr-a doua… Până va veni acel moment, voi spune clar că:
daca România azi nu este pe deplin liberă și deloc prosperă, nu doar statul este vinovat; dacă justiția este uneori nefuncțională și adesea coruptă, dacă a prosperat criminalitatea, nu doar statul ultimilor 20 de ani este de acuzat. România și românii au intrat în epoca post-comunistă fără a avea un solid background de educație civică. Fără a avea o societate civilă conturată și eficientă. Un stat slab și disfuncțional a întâlnit o societate civilă destructurată și înclinată înspre a pactiza cu statul, pe principiul do ut des. Și fără o presiune constantă din partea societății civile statul, lucru lesne de înțeles, a fost aplecat înspre proliferarea unor forme maligne printre care corupția este cea mai evidentă, dar poate nu cea mai dăunătoare.
Perpetuarea actualei crize și lipsa de soluții privește (aproape) exclusiv statul pedelist. Lipsa de soluții sau, în cazul în care au fost întrezărite soluții, inabilitatea în a le formula legislativ și impotența managerială de a le  aplica. Dar nu doar statul în forma sa pedelistă este vinovat ci și societatea. O societate care în relativa sa majoritate s-a exprimat liberă la vot în 2008, preferând populismul PDL și PSD mesajelor liberale. O societate care în relativa sa majoritate a decis continuarea mandatului prezidențial al lui Băsescu în 2009 și, fugind de stafia comuniștilor și  amogulilor, s-a aruncat în brațele larg deschise ale unor falși profeți ai reformei. O societate care a asistat pasivă pe întreg parcursul anului 2010 și 2011 la un întreg șir de măsuri care nu numai că au prăbușit nivelul de trai, dar au și amanetat pe termen lung destinul economic al României (prin acordurile cu FMI și implicațiile lor în plan economico-financiar dar și legislativ) dar și prin deteriorarea unor resorturi sensibile ale mecanismelor de dialog între stat și societate (ideea amînării alegerilor locale nu a fost decât un ultim exemplu furnizat de către PDL).
Pe de altă parte nu se poate nega faptul că guvernările Năstase (datorită efortului de a îndeplini cerințele UE în cadrul procesului de integrare) și Tăriceanu (datorită aplecării naturale a liberalilor înspre procesele economice) au fost perioade în care statul, chiar și numai parțial, a încercat și a reușit să vină în sprijinul întreprinzătorilor, capitalului românesc. Desigur, așa cum subliniază RL, spiritul antreprenorial al românilor, munca lor și dorința de mai bine și mai mult, toate acestea și-au avut rolul lor. Dar toate acestea existau și înainte de 2000. Dacă a existat o creștere economică reală după 1999 (atâta cât a fost, și aici discuțiile pot fi extrem de nuanțate) aceasta se datorează și cadrului legislativ creat de către guvernările Năstase-Tăriceanu. Și sunt convins că acest cadru a fost cel determinant atât în bine cât și în rău, atât pentru respectiva creștere economică, cât și pentru fragilitatea acesteia.

3.    Statul român actual este conceput şi utilizat, de 22 de ani, ca un instrument menit să permanentizeze accesul la putere şi la resursa publică al foştilor comunişti şi securişti.
Paragraful de mai sus cuprinde câteva generalizări menite să facă mai ușor de înghițit hapul, pentru că în fapt se face trecerea la partea ”ideologică” a primei părți a Manifestului. RL aduce niște argumente, toate debatabile și nici unul lipsit de proprile contraducții interne, demontarea argumentelor și selectarea grâului de neghină putând fi ea însăși obiectul unui articol de sine stătător.
Să contra-afirmăm, totuși, că demonizarea ”foștilor comuniști” este un procedeu facil, poate atrăgător pentru unii, dar în afara agendei reale a românilor. Poți reînvia tema (cum a făcut Băsescu în câteva rânduri) dar ea rămâne marginală față de agenda reală a românilor (cel puțin după 1996).
De asemenea să observăm că au fost două guvernări (CDR și cea liberală) în care urmașii FSN-ului (adică PD/PDL) au jucat, totuși, minor. Ar fi cu totul exagerat să impunem afirmația că și aceste două guvernări au permanentizat accesul la putere și resurse a foștilor comuniști și securiștiș mai degrabă le putem considera un fel de interstiții, de Țzone libereȚ de comunism, chiar dacă nu la nodul perfect.
În ceea ce privește ”statul român actual” repet observația de mai sus: dacă prin acest stat se doreste a se înțelege statul român pe întreg parcursul ultimilor 20 de ani, nu pot fi de acord. Nu înainte ca reprezentanții RL să vină cu dovezi pertinente că în perioada Tăriceanu statul a utilizat vreuna una dintre cele două variante, și în mod cât de cât constant: ”jefuirea cetăţenilor în beneficiul clientelei politice a puterii şi distribuirea de pomeni electorale.”

4.    Nici un partid politic nu reprezintă, astăzi, cu adevărat, România liberală.
Ca un fel de concluzie a paragrafului precedent, RL ajunge la concluzia că politica româneaască se divide între PSD și PDL, ambele partide fiind moștenitoare, în fapt, ale tradiției FSN. Personal nu sunt de acord cu această absolutizare. Dincolo de o anumită continuitate la nivel de persoane (cazul Ion Iliescu este cel mai izbitor, dar nu singurul) susțin cu tărie că nici PSD nici PD(L) nu sunt in fapt moștenitoarele FSN. Nici măcar PDSR-ul lui Năstase nu era FSN-ul lui Iliescu… iar PSD-ul lui Victor Ponta, nici atât.
Ceea ce este mai grav însă, din punctul meu de vedere, este ignorarea de catre RL a Partidului Național Liberal. Partid care in 2004 avea o mai mare vizibilitate decât PD (devenit mai apoi PD-L) și care, într-o viziune poate optimistă dar nu lipsită de șanse de realizare, ar putea ca în 2012 să asiste la dispariția pe cale demoscratică a PD(L) și să impuna PNL ca singura alternativă de centru-dreapta a politicii românești. Nu poți ignora un partid care a guvernat 4 ani de zile Romînia, numai pentru a trece o afirmație atât de subțire în conținut.
Desigur, RL ar trebui să explice, cu subiect și predicat, ce înseamnă ”a reprezenta cu adevărat” România Liberală (ceea ce în cotext înseamnă că PNL a reprezentat și reprezintă în mod fals această Românie) și, la urma urmei, ce înseamnă această ”Românie Liberală”, cine sunt ”românii liberali”. Până când nu o va face la modul adecvat, continui să consider că în toată perioada 1989-2011, PNL a reprezentat, cu mai mult sau mai puțin succes, cu mai multă sau mai puțină eficacitate, ceea ce în termeni tradiționali se consideră a fi categoriile sociale liberale: întreprinzătorii, profesiile liberale, clasa mijlocie în general. În contextul actual, a spune ca PNL nu se apleacă înspre ”aspiraţiile şi nevoile cetăţeanului plătitor de taxe şi impozite” este cel puțin hazardată. Pe ce măsurători sociologice se bazează afirmația? Sau este vorba doar despre impresiile/convingerile personale ale membrilor RL? Întrebări retorice, evident, cum tot de retorică este afirmația RL. Și, by the way – unde vede RL ”manipularea electoratului” atunci când Tăriceanu și guvernul PNL au refuzat să mărească salariile cadrelor didactice? Si unde este respectiva manipulare din partea PNL, când programul economic al USL nu prevede revenirea la salariile anterioare lui mai 2010, pentru bugetari? De data aceasta, nu mai sunt întrebări retorice. Poate primesc și un răspuns… căci ”adevărații liberali” din RL și cu mine, pe acest palier al discuției, nu vom cădea de acord curând.

5.    Partidul Naţional Liberal ar putea fi singura formaţiune politică actuală în care românii liberali s-ar regăsi.
”A putea și nu se poate” – vorba unui cântec din tinerețea mea… Explicam mai sus că, după mine, PNL reprezintă (și a reprezentat) ceea ce RL numește ”românii liberali”. Din citirea primei părți a Manifestului RL rezultă că pentru RL, PNL ar putea să reprezinte pe amintiții români liberali, dar nu o face. De ce? Pentru că ”acțiunea politică” din acest moment a PNL nu corespunde. Nu se explică ce anume din respectiva acțiune politică  nu corespunde așteptărilor românilor liberali. Se poate lesne bănui, dar nu voi face procese de intenție atâta vreme cât RL nu devine mai explicită în acest segment.
Last but not least. Statutul PNL prevede că liderul partidului este ales odată cu platforma politică pe care o prezintă Congresului și că, odată cu această alegere, respectiva platformă devine de fapt și de drept platforma ideologică a partidului.
RL își propune, în mod explicit, ca propria platformă, propusă spre discuție, să devină platforma partidului. Procedând recursiv, aceast fapt presupune că respectiva platformă va fi însușită, la momentul potrivit, de către un lider PNL care, pe baza platformei și printr-o competiție liberă în cadrul unui Cogres, devine președinte al PNL. În ce măsură o platformă ideologică provenită dintr-un think-tank suis-generis ar putea să fie însușită de unul sau mai mulți lideri credibili din cadrul PNL (care să intre în competiția leadership-ului pe baza ei) este o altă problemă, dar este evident (pentru mine) că la capătul drumului deschis de RL se străvede nu doar o schimbare de paradigmă politică ci și de conducător. Procesul nu ar avea nimic negativ în sine, dacă nu am fi într-un an electoral… dar hai să zicem că oricând (chiar în condițiile unei lupte pe viață și pe moarte cu PDL) discuțiile doctrinare trebuie să prevaleze în fața condiționărilor de oportunitate.

PS Voi continua (poate!) analiza Manifestului RL cu o altă ocazie. Deocamdată, plecând de la preambulul acestuia, pot să spun, în esență, doar atât: pe baza unor concepte laxe si a unei argumentări mai mult decât debatabile, nu se poate construi o alternativă credibilă la ceea ce PNL este, doctrinar și în planul acțiunii practice, azi. Mă tem că drumul pe care RL l-a inceput va fi sa fie sau unul foarte  scurt (eventual limitat la acest an electoral) sau unul lung, dar din ce în ce mai îngust, și tot mai puțin frecventabil. Dar, desigur, și eu mă pot înșela, și chiar îmi doresc să mă înșel.
PPS Inițial draftul acestui articol se plasa mai degraba pe o linie pamfletară. Dar după mai multe discuții pe FaceBook precum și în urma schimbării unor scurte mesaje cu Ștefan Szobotka, unul dintre initiatorii mișcării, am preferat un articol ”la obiect”. Dacă în timp ce scriam ”adevărații liberali” gândul meu mă ducea la ”adevărații Arnoteni”, să îmi fie rușine!