(Ziarul Financiar): Opinie Claudiu Doltu (PNL): Despre sentimentul pieţei şi cheltuieli guvernamentale

Sentimentul pieţei” sau, altfel spus, starea de spirit a oamenilor obişnuiţi şi a investitorilor influenţează evoluţia economiei. Când oamenii nu cumpără, sau cumpără mai puţin pentru că nu se ştie ce aduce ziua de mâine, este clar că „lucrurile nu merg”. 

Oare cine nu se gândeşte şi se răzgândeşte astăzi cel putin de câteva ori înainte de a schimba televizorul mai vechi cu unul nou, deşi poate ceva bani de cheltuit ar fi?!. Când oamenii de afaceri amână fel şi fel de investiţii planificate aşteptând să vadă „ce şi cum se mai întâmplă”, este la fel de rău. Profiturile firmelor rămân relativ mici sau scad, locurile de muncă sunt puţine, salariile oamenilor rămân mici, la fel şi veniturile guvernului.

Guvernele nu pot fi prea eficiente în controlarea acestor lucruri. În timp, şi nu numai în România, fel si fel de campanii ale autorităţilor centrale sau locale – de la „Fabricat în România” (menită să „stimuleze” consumul de produse autohtone) până la „Consumaţi produse locale pentru a salva locurile de muncă” (vezi Franţa anilor 2000) nu au reuşit să determine nici schimbarea sentimentului pieţei şi nici nu au generat rezultate vizibile reflectate în ritmul de creştere economică. 

În timp, s-a vazut şi faptul că autorităţile (guvernele) nu pot nici măcar să compenseze scăderea cheltuielilor gospodăriilor sau scăderea investiţiilor private prin creşterea cheltuielilor guvernamentale. Dacă, pe termen scurt, binefacerile cheltuielilor guvernamentale crescute sunt vizibile – locuri de muncă şi, implicit, salarii pentru lucrători, în jurul unor proiecte mari – pe termen mai lung, „nota de plata”se dovedeşte a fi mult prea încărcată. 

De la consecinţele ecologice ale”marilor proiecte” (SUA, în anii 1930) până la catastrofa în care a fost împinsă Germania (după anul 1933), marele baraj de la Assuan (Egipt), condamnarea la sărăcie a unor întregi populaţii în numele forţării progresului în multe ţări „nealiniate” după anii 1950 sau extinderea corupţiei în ţările Asiei de Sud-Est în anii 1980. Nici României nu-i lipseşte nota de plată pentru un asemenea „festin” – de la Canalul Dunăre-Marea Neagră până la aşa-zisa „mare industrie”construită în anii 1970-1980.

În mod greşit (sau uneori din ignoranţă aparentă – în spatele ei aflându-se diverse interese personale) se consideră că un guvern bine intenţionat va face minuni cheltuind cât mai mult, mai ales atunci când sentimentul pieţei este negativ. În mod greşit, se condiţionează perspectivele de dezvoltare a unei ţări de volumul cheltuielilor guvernului.

Chiar şi fără a face apel la episoade similare din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, este uşor de înţeles unde este eroarea unui asemenea demers. Guvernul nu produce nici bani şi nici alte resurse pe care să le investească. Resursele oricărui guvern provin din impozite şi taxe percepute de la oameni si firme. Sau din împrumuturi. Atunci când este vorba de altfel de resurse (decât bani) utilizate de guvern (lucrători, proprietăţi, etc.), este, de fapt, vorba de exact aceleaşi lucruri care nu mai sunt accesibile sectorului privat – terenul ocupat de o agenţie guvernamentală sau companie de stat nu poate fi ocupat în acelaşi timp de o firmă privată, aşa cum un funcţionar public nu poate fi angajat şi de o companie privată.

Când oamenii plătesc impozite mai mari, rămân mai puţini bani pentru a cumpăra diverse lucruri sau pentru a economisi. Când guvernul se împrumută de pe piaţa internă, dobânzile cresc şi, astfel, investitorilor privati li se restrânge accesul la bani împrumutaţi. Nici împrumuturile guvernului pe pieţele externe nu sunt „mană cerească”. Chiar dacă ele nu au un impact imediat şi direct asupra ratelor dobânzii (pe piaţa internă), ele se adaugă la nivelul datoriei publice pe care fie vor trebui plătite în câţiva ani, fie vor fi plătite de generaţiile viitoare tot prin taxe şi impozite. Atât doar că cei care decid să crească nivelul datoriei nu vor mai fi „in posturi” când „nota de plată” va fi achitată. Cu alte cuvinte, platesc cei care nu au fost la „banchet”.

„Pieţele” au învăţat însă acest lucru şi acum penalizează guvernele într-un mod care nu era de conceput în urmă cu caţiva ani. Guvernele cu un grad ridicat de îndatorare se împrumută din ce în ce mai scump. Contribuabilii văd acest lucru şi cer socoteală. Contribuabilii constată că atunci când cer guvernului fie salarii mai mari, fie servicii publice, guvernele ridică din umeri şi spun că trebuie „austeritate” sau altfel costurile împrumuturilor vor fi tot mai mari. Această ameninţare forţează imaginaţia birocraţilor şi politicienilor, care încearcă să genereze mai multă încredere că lucrurile sunt sub control.

Eforturile de coordonare a deciziilor de politică economică prin intermediul instituţiilor financiare internaţionale sunt acum evidente, ca şi incercările de a construi în plan instituţional în spaţiul Uniunii Europene (de exemplu construcţia în jurul ideii de uniune bancară). 

Acest lucru este un efect al globalizării şi integrării pieţelor. Cu alte cuvinte, este un transfer de informaţie de la un mediu mai educat din afară spre un mediu (prea mult timp) ignorant dinăuntru. Tocmai acest transfer de informaţie, care nu poate fi oprit, face ca spaţiul de manevra al guvernelor să se diminueze. Mult mai eficientă poate fi o schimbare de atitudine a oamenilor. O mutare a activităţii de zi cu zi şi a consumului de energie dinspre a scoate permanent în evidenţă „sărăcia”, neputinţa, lipsurile de tot felul, „răutatea altora” spre rezolvarea problemelor.

Am întâlnit într-un sat arid din Dobrogea o familie tânără care nu aştepta nimic nici de la guvern, nici de la Bruxelles. Încropiseră un solar destul de mare şi produceau, la început de octombrie, salată verde, roşii, castraveţi, ardei şi ceapă verde. Vindeau în faţa porţii suficient cât să-şi extindă casa, să-şi fi cumpărat un autoturism şi alţi 2000 mp de pământ pentru extinderea solarului si cat sa nu aiba grija banilor. Ştiau de subvenţiile „din bani europeni”, de „măsurile 141 si 312” si urmareau cu asiduitate „Viata Satului”. După ce au fost plimbaţi de funcţionari, au ajuns la concluzia că nici nu au nevoie de acei bani („sa-si tina ei banii, noua nu ne trebuie”). Singura lor „supărare” era legată de rudele lor, care stau în Spania fără să muncească, în loc să vină să lucreze la ei. Schimbarea a venit doar de la o alta „stare de spirit”…

Obiceiul de a „astepta” (orice, numai „ceva” sa fie) de la guvern nu va disparea. S-ar putea diminua, in masura in care se schimba „starea de spirit”. La fel, nu va disparea obiceiul de a cere guvernului („orice”). Dacă nu cere cineva, cere altcineva sau dacă nu „primeşte” unul, „primeşte” altul şi acesta este, de fapt, cel mai bun „stimulent” pentru a cere. Şi cum i se cere, guvernul cheltuie. De aceea, cum guvernele vor continua să cheltuie, la fel cum vor continua să impoziteze, mult mai important este să ceri guvernului nu să-şi mărească volumul cheltuielilor, ci sa decida ce, cum si cat cheltuie, urmarind calitatea cheltuielilor.

Pentru a nu fi penalizate de „pieţe” guvernele trebuie să fie atente atunci când decid cât să cheltuie – pentru a nu depăşi un anume deficit bugetar sau pentru a se incadra intr-un anume plafon al datoriei publice. In acelasi timp, publicul poate să determine un guvern să se intereseze de calitatea cheltuielilor, de stabilirea prioritatilor, de transparenta alocarilor şi de efectele acestor cheltuieli. Dar, si acest din urma lucru, depinde in mare masura de starea de spirit a oamenilor.

sursa: Ziarul Financiar

Etichete:, ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: