În istoria noastră recentă clarificarea dintre stânga și dreapta nu a fost posibilă, lipsind un moderator adecvat problemei și care ar fi trebuit să fie intelectualitatea critică a ţării. Absenţa dezbaterii ideologice a permis stângii post-comuniste să marcheze decisiv tranziţia  folosindu-se din plin de ideile şi limbajul liberal. Aşa se face că astăzi în România fundamentarea doctrinară a politicilor publice este considerată nerelevantă în comparație cu conceptul de bună guvernare iar binele public sacrifică legitim şi de multe ori binele individual.

PSD a girat crearea şi consolidarea în România a unui capitalism “de sus în jos”

PSD a încercat să se legitimizeze ca partid social-democrat modern între anii 2000-2004 printr-un proces de liberalizare neînsoţit de politici liberale, proces impus de canoanele negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. La fel se petrec lucrurile și astăzi, singura deosebire constând în aceea că pentru PSD îndreptarul liberalizării cu ajutorul căruia încearcă să se relegitimizeze ca partid al noii social-democraţii europene nu mai provine din acquis-ul comunitar, ci direct din programele dreptei. Liberalismul subteran practicat de către PSD a fost inspirat de conceptul anilor 2000: “A treia cale”. Reluarea după mai mulţi ani a acestui concept, cu tot ceea ce semnifică el, nu poate fi o acţiune de condamnat. Însă o imagine retrospectivă arată că, deşi propus la Berlin unde s-a crezut că va fi mai ușor aplicat în țările numite cândva ”Lumea a Treia”, succesul s-a înregistrat în statele dezvoltate ale Europei, de la Germania la țările nordice. Liberalismul reformelor progresive poate fi soluția social-democraților europeni, însă în România PSD a jucat mereu cu principii răsturnate. Principiul ”nici o concesie meritocrației fără beneficii sociale mai întâi” ilustrează poate cel mai bine moștenira culturală a PSD. Este puțin probabil ca astăzi PSD să poată prezenta o viziune economică pentru România – și nu doar un set de măsuri – de vreme ce nici guvernele europene de stânga nu fac altceva decât să experimenteze grăbite noi politici sociale cu costuri cât mai reduse, fără a recunoaşte că este nevoie mai întâi de reforme fiscale şi de remodelarea pieţei muncii.

Semnalizând permanent la stânga și virând mereu la drepta PSD a ales ca pe timpul guvernării să folosească discursul despre şanse egale invocând educaţia, sănătatea, infrastructura, în numele ideilor keynesiene ale statului investitor. În acelaşi timp, a încercat să capteze atenţia investitorilor privaţi fie prin propunerea unor parteneriate ori a altor mecanisme prin care aceştia să beneficieze, într-un fel sau altul, de reducerea riscurilor. În acest haos al promisiunilor, PSD a întreţinut permanent ideea că dezbatarea asupra rolului statului trebuie să se oprească la mărimea acestuia şi nu la rolul său. Pentru cel mai mare partid din România a fost întotdeauna mai important să stabilească suma şi locul intervenţiei şi nu să înlăture cauza deficitului. În fine, PSD nu îşi doreşte ca opţiunea sa liberală să fie prea de adâncime deoarece ştie că “A treia cale” reprezintă drumul apropierii stângii de dreapta şi nu invers, iar o recunoaştere a împrumuturilor ideologice ar pune în dificultate legitimitatea sa social-democrată.

PNL a aşteptat prea mult asumarea dreptei

Fără a face o comparaţie detaliată între evoluţia PSD şi a PNL, trebuie spus că ultimul partid istoric al României care a supraviețuit politic a evoluat şi el odată cu societatea, însă cu totul altfel decât a făcut-o PSD. Tranziţia către capitalism nu a fost simplă şi mai ales nu a fost limpede. Poate tocmai de aceea astăzi maturizarea societăţii are un caracter revendicativ, iar conştiinţa publică alimentează ideea schimbării nete. Față de partea activă a societății, PNL nu a făcut destul și de multe ori nici la timp. Grăbit să provoace capitalismul, PNL a cauționat multe dintre măsurile de liberalizare ale PSD neglijând faptul că piețele nou create trebuie mai întâi reglementate, apoi dereglementate și abia după maturizarea acestora se poate trece la autoreglementare. Într-o țară în care proprietatea și capitalul nu au existat, tranziția la ”economia de piață funcțională” a fost, de fapt, nașterea unui capitalism construit ”de sus în jos” de către PSD. În acest proces, PNL a rămas blocat în propriile teorii despre libertatea economică fără a încerca să tranșeze lupta ideologică. O simplă comparație a modului în care PSD și PNL au evoluat arată că PSD a devenit cât de cosmopolit ideologic a putut, iar la rândul său PNL a rămas cât de conservator doctrinar a putut. Şi totuşi, în contextul actual, PNL are o șansă de a se moderniza. Nu pentru a-și schimba originile, ci pentru le extinde lărgindu-și spatiul de manevră între drepturile individuale și libertățile civile. Și nu pentru că și-a pregătit terenul, ci pentru că evoluția societății cere aceasta. Fără a pune între paranteze rolul libertăţii economice şi al influenţei pieţelor în decizia publică, PNL poate induce un progres social dacă va înțelege – destul de târziu – faptul că dezvoltarea României trebuie privită nu doar prin prisma evoluției individuale, ci și prin cea a civismului. Pe scurt, PNL își poate asuma o nouă evoluţie către latura sa civică, spre un liberalism civic, evoluție pe care PSD nu ar putea să o invoce şi cu atât mai puţin să o susţină. Ca și ”A treia cale”, liberalismul civic reprezintă o gândire politică relativ cunoscută având şi ea criticii săi. Ce ar putea să o aducă în actualitatea românească? Realitatea imediată care arată –de la problema “Roşia Montană” până la criza refugiaţilor şi nu numai- că România este pusă, din ce în ce mai des, în situația de a lua decizii pentru care consensul politic nu mai este suficient, iar încrederea publică în sistem cere un nou contract. PNL poate propune un nou contract politic dacă se va moderniza cultural, nu doar dacă își va împrospăta resursa umană. Partea activă a societății cere în numele cetățenilor ca aceștia să fie reprezentați, să își poată exercita controlul asupra deciziei publice și să participle la marile orientări naționale.

Liberalismul civic poate furniza un nou contract politic cu societatea

Dacă PNL va înțelege ce i se cere va putea demonstra că din punct de vedere politic un partid garant al democrației aplică principiul autolimitării puterii publice, că din punct de vedere instituţional o guvernare în interes public implică modificarea paradigmei de elaborare a politicilor publice tocmai pentru a răspunde cerinţelor generale și că din punct de vedere economic statul trebuie să fie un garant al interesului național.

Aplicarea întărită a principiului autolimitării puterii publice înseamnă consolidarea instituțiilor statului simultan cu întărirea controlului civic asupra deciziei administrative. Calitatea reprezentanţilor societăţii în structurile de monitorizare ale instituţiilor statului este o responsabilitate civică nu una politică. Iată de ce societatea civilă trebuie susținută și întărită pentru a promova în spațiul public intelectualitatea critică și în nici un caz compromisă prin implicarea ocazională a liderilor ei în actul de guvernare. Creşterea încrederii în decizia publică este condiţionată de consensul dintre societate şi partide asupra modului în care cele din urmă îşi asumă sau nu principiul autolimitării puterii publice. Recentul exemplu al pensiilor speciale pentru parlamentari, şi nu numai acesta, arată că invocarea democraţiei parlamentare a înfrânt controlul civic rămas fără contraargument. În termeni guvernamentali, controlul ex-ante al reglementărilor nu face o instituție mai transparentă, ci evaluarea ex-post a exercițiului bugetar care arată modul în care s-au cheltuit resursele publice. Nu riscul democratic al nereprezentativității politice este pericolul cel mare, ci riscul civic de diluare a opoziției neguvernamentale. Iată de ce este nevoie de un nou contract politic pentru creșterea rolului civic în decizia publică și mai ales pentru controlul acesteia.

Modificarea paradigmei de elaborare a politicilor publice se referă la prioritatea formulării unui nou tip de politici pentru acele sisteme publice pentru care societatea cere explicit măsuri speciale de redresare. Se știe că sănătatea, educația și sistemele publice de asigurări au grave probleme. Iluzia alocării a 6% din PIB pentru educație poate fi ușor risipită dacă se evaluează creșterea deficitului structural – știind că aproximativ 75% din bugetul educației reprezintă salariile profesorilor – și se citește conținutul Pactului Fiscal European semnat de România – celebrul MTO (Medium Term Budgetary Objective). Acestei imposibilități macroeconomice trebuie să i se găsească răspunsuri microeconomice. Și asemenea răspunsuri sunt disponibile dacă se acceptă faptul că educaţia şi sănătatea reprezintă mai mult decât politici publice devenind priorităţi civice. Principiul priorității civice în elaborarea politicilor publice va putea acționa asupra Codului Fiscal în care educația ar putea avea un capitol special ca și sănătatea. Aceasta, însă, cere un nou consens civic și politic deci un nou contract politic.

Garantarea interesului economic naţional se referă la responsabilitatea puterii publice ca după o lungă tranziţie către economia de piaţă să regândească modul de utilizare a resurselor naționale fie că acestea sunt umane, minerale, energetice, regenerabile sau neregenerabile. De la întărirea poziției capitalului autohton și reformarea pieței muncii la reașezarea lanțurilor valorice în cadrul unei noi politici industriale, de la reforma politicii fiscal-bugetare la consolidarea piețelor financiare non-bancare, de la utilizarea resurselor naturale la educație și cercetare, statul roman are obligația să ofere o viziune pentru creșterea competitivității sociale, nu numai economice. România este astăzi o economie complementară statelor membre ale UE și nu una competitivă cu acestea, iar cetățenilor români le lipsește sentimentul apartenenței la o națiune economică. Liberalismul economic nu face diferența dintre piața națională și cele globale, dar nu exclude ca decizia publică să aibă un caracter național dacă duce spre creșterea competitivității. Economia României nu trebuie să beneficieze de conjuncturi geo-politice, ci trebuie să își găsească specificitatea cel puțin regională ca membru al UE.

Dacă PNL își va putea traduce și asuma cerințele societății civile și își va completa opțiunile doctrinare cu latura liberalismului civic se vor putea crea condițiile unui nou contract politic. Liberalismul civic nu trebuie văzut ca o apropiere de stânga ci ca un efort de asociere cu cea mai activă parte a societăţii, cea implicată. Latura liberalismului civic este necesară în această perioadă istorică în care românii au dovedit că, oriunde ar fi, nu vor rămâne indiferenţi la evoluţia ţării lor. În prezent, România se află într-o perioadă de tranziţie către un alt model de dezvoltare, la fel ca şi alte state, fie că acestea o recunosc sau nu. Realitatea economică de astăzi arată că PNL trebuie să înțeleagă și încă repede că riscul cel mai mare pentru viitorul guvern este ca acel executiv să fie impins către măsuri neoliberale. Astfel de măsuri ar îndepărta România de obiectivul convergenței reale. Iar dacă viitorul guvern va fi unul al PNL un contract politic va deveni probabil imposibil deoarece credibilitatea politică se construiește – atât cât se mai poate – întotdeauna înainte de a guverna.

sursa: Identitatea liberală