Ieșirea UK din UE poate declanșa o reacție în lanț și acesta este pericolul cel mai vizibil. Dar hai să fim serioși : puțin a lipsit ca britanicii să voteze pentru rămânerea în UE, iar noi să ne culcăm liniștiți și deseară, ca și cum UE ar fi o structură funcțională. Și să continuăm, pe chiar buza prăpastiei, pașii în direcția greșită după care înaintează civilizația continentului îmbătrânit deopotrivă în explozii de neverosimilă umanitate și perfidii atroce.
Înainte de-a zice orice altceva : singură formulă de salvare a Europei în noua lume globalizată este rămânerea ÎMPREUNĂ – cu beneficii sub toate aspectele – beneficii care sunt prea evidente pentru a le mai enumera aici (piață, economie, militar, entitate geopolitică, izvor și temelie de civilizație socială etc).
Europa, cea în care trăim noi și care e altceva decât ceea ce cred popoarele ei că ea este, are câteva malformații congenitale care nu doar că au evoluat în ultimii 20 de ani, dar au și căpătat reglementare – iar ceea ce vedem acum, vineri 24 iunie 2016, e doar erupția de bășicuțe de pe fața unui luetic : vor trece în perioada următoare, dar spirocheții rămân în sânge și creier.
1), În ciuda corectitudinii (geo)politice predicate la nivelul societăților și a egalității proporționale în luarea deciziilor, UE de astăzi rămâne creuzetul în care s-au topit, fără a forma aliajul adecvat, toate conflictele, poziționările și răfuielile istorice, toate traumele și ranchiunile ultimului agitat mileniu.
”Civilizația” și memoria istorică nu funcționează – așa cum nu a funcționat nici înaintea celui de-al doilea război mondial – căci popoarele sunt altceva decât ceea ce cred (speră) vizionarii lor că este.
E o părere personală – dar cred că dacă ultima criză economică ar fi prins Europa neangrenată în mecanismul reglementat de astăzi, am fi avut războaie la fel de lipsite de umanitate precum cele din ultimele sute de ani. Dealtfel, aceste războaie s-au și purtat – doar că au lipsit civilii uciși cu glonț, violurile în zonele ocupate, incendierile și atrocitățile fizice împotriva ”dușmanului”.
Europa de astăzi (și când spun Europa spun UE 28) are de făcut pasul de la povestea senzațională pe care o spune, la trăirea și reglementarea ei echitabilă și potrivit principiilor care i-au creat civilizația oficială.
Or tocmai acest pas e greu : vechile conflicte au fost ”sublimate” la nivel economic, popoarele și indivizii care le alcătuiesc percep ”marea familie europeană” altfel decât ”pragmaticii” lor părinți, vechile alianțe istorice se păstrează ca si cum ar fi intrat în ADN-ul statelor iar liderii se comportă ca și cum le-ar fi memorat odată cu laptele supt de la mamele lor.
Ce să mai spunem că, în aeastă lume globalizată, imigrația încurcă lucrurile mai mult decât sunt popoarele pregătire să se adapteze și să le digere de-a lungul unei singure generații.. : burgunzi cu ochii oblici, gali de culoare, mauri cu pașaport scandivav sau musulmani cu dreptul de-a transforma turlele catedralelor gotice părăsite în minarete.
Mă tem că Europa ”de bază” nu e pregătită să treacă de la naționalitate la umanitate – și că această umanitate însăși depinde de laptele pe care l-au supt popoarele de la mamele lor.
2), Importanța exacerbată acordată monedei unice în coerența relației dintre popoarele UE – ca și cum o biată uniune monetară rezolvă problemele de la temelia Europei ca societate coerentă.
Nu rezolvă nici măcar incoerența sistemică a economiei europene – și asta o putea spune orice economist lucid acum 20 de ani – căci până la uniunea fiscală, uniunea structurală a economiei continentale, la funcționarea fără furtișaguri a pieței comune unice – iar criza a arătat din plin acest lucru) ce să mai vorbim de locul fiecărei economii în tabloul general.
Când spun locul fiecărei economii spun : mentalitatea față de muncă, față de fisc, față de aportul individual la dezvoltarea societății :
Cum să faci egal un euro de la Atena cu unul de la Berlin, sau unul de la Lisabona cu un euro de la Luxembourg ?
Această diferență dintre monedele ”unice” (de fapt, foarte ”locale” – nu-i așa?) a radicalizat pe cei care chiar vedeau sursa finanțării acestor diferențe. Cu consecințele de rigoare în ce privește poziționarea față de ”frații” din ”marea familie etc etc”.
Să mai spunem un lucru aici : Moneda n-a reușit să țină împreună nici măcar statele din fosta URSS, în ciuda faptului că în acele state mai exista un foarte puternic element unificator – limba comună ! – pe care Europa nu-l are...
Asta nu înseamnă că Europa nu trebuie să insiste pe moneda unică : dar trebuie să o facă folosind toate previziunile pe care știința economică și socială i le pune la dispoziție pentru a evita consecințele altor eșecuri.
3), Ambele anomalii de mai sus au dus la exhibarea câtorva simptome foarte vizibile, care blochează pe viitorul apropiat găsirea unor soluții de ”vindecare”.
Primul ar fi distanța care s-a creat între UE și țările componente.
Noi ne plângem de birocrația devastatoare de la București : analiștii și lucizii, care privesc lucrurile în ansamblu, știu, însă, că birocrația europeană e mai costisitoare și mai ineficientă decât birocrația celor mai birocratice state componente. Ineficientă înseamnă, în acest caz, distanță mare între așteptările popoarelor și viziunea ”Bruxelles”-ului – de fapt, a reprezentanților lor la Bruxelles – niște inși trimiși, în general, pentru numărul de voturi și pentru agitație și nu pentru configurarea unei viziuni globale asupra Europei unite.
Cunosc eu câțiva inși care habar nu au ce se petrece la București sau în orașele în care s-au născut, dar ”combat” la Bruxelles după cele mai fantasmagorice impulsii – iar acest lucru Nu e valabil doar pentru România: nenumărate alte state își trimit reprezentanți la fel de ”nevinovați” – deciziile se negociază, oricum, în Comisie (adică în cadru restrâns) – acolo unde o semnătură înseamnă consecințe adevărate. Și favorizări și defavorizări adevărate…
4), Cel de-al doilea simptom vizibil este aplicarea foarte selectivă a regulilor.
Atunci când un stat ca Italia poate beneficia de un alt fel de deficit decât ”pulimea” Europei, când Franța – pe baza autorității tacite de cea de-a doua mare economie – consideră că e de la sine înțeles ca ea să nu respecte anumiți indicatori, când Grecia consideră că neplata impozitelor de către contribuabili are o dimensiune ”culturală” – și când Germania tolerează toate acestea dar numai după principiul ”nu-ți împiedica dușmanul să greșească” (pentru că ”dușmanul” câștigă alegerile la el în țară în schimbul prelungirii acestor boli) nu putem vorbi de o ”familie” decât în termenii unei familii nebune :
tata o scoate pe mama la produs, copilul lui și cu copilul ei îl bat pe copilul lor, sora și fratele încearcă să se păcălească unul pe altul la lingură…
De fapt, hai să vedem cu arată ”frații” : Bulgaria vinde din casă pentru protecția Germaniei, România pentru protecția (atâta câtă e) a Austriei, Ungaria pentru Germania și intermediar cu Rusia pentru cine ”dă nasol” să facă afaceri directe cu Rusia, Slovacia e ochelaristul eminent care-și vede de teme și de școală dar de care râd toți pentru că va lua, oricum, TBC de la oricare din membrii familiei, Cehia e cu toată lumea și-și permite luxul scepticismului pentru că e departe și de Rusia și de Anglia și , oricum, trăiește numai ce-i pică din avioanele tuturor care nu au cum să-i ocolească spațiul aerian…
În discursul oficial european (Bruxelles) aceste lucruri nu doar că nu se spun, dar sunt combătute însăși temeiurile unei astfel de viziuni : însă această viziune există (la nivel conștient sau instictiv numai!) indiferent de viziunea oficială, pe palierul popoarelor : iar cele care votează sunt popoarele Nu reprezentanții lor la Bruxelles. Mai ales la referendumuri și mai ales la …
5), Ei, da : mai ales la nivelul liderilor care, pentru a câștiga adeziunea acestor popoare, gândesc tot mai populist.
Primul populist al Brexit-ului este fostul (a demisionat acum un ceas) Cameron. Care a câștigat alegerile la concurență cu populismele adversarilor, cu promisiunea că va organiza un referendum pentru pro/contra Brexit.
Există lucruri pe care orice sociolog și politolog începător îți spun că Nu trebuie supuse referendumului.
Ca exemplu – cred că au fost 3 sau 4 momente în ultimul deceniu în care, dacă poporul român ar fi fost întrebat, prin referendum, dacă vrea să mai avem sau nu Parlament, ar fi răspuns apăsat ”NU”.
La nivelul de bază, ”Parlament” înseamnă politicieni, adică ”hoții ăștia care trag numai pentru ei”, adică, ”era mai bine pe timpul lui Ceaușescu”, adică ”orice am vota mai rău nu are cum să iasă”.
Cameron a periclitat, astfel, coeziunea Marii Britanii – căci Scoția a votat invers – pentru rămânerea în UE – diferența dintre ”englezi” și ”scoțieni” e mai profundă acum decât cea din bancuri – UK ar putea ieși din UE, dar cu ce preț ? Nu supui la referendum unitatea țării tale decât dacă ești inconștient.
Fiecare popor își are populiștii săi – nu doar Europa, ci însăși omenirea străbate o criză a ideologiilor, sau, mai bine zis, o criză a polarizărilor ideologice – atunci când abolești niște criterii de indntitate și polarizare trebuie să te gândești ce se va naște în loc.
Și odată activat acest mecanism de polarizare a identităților sociale – abia ăsta e pericolul cel mare pe care-l poate declanșa Brexit-ul – reacția în lanț a populismelor antieuropene de orice fel , iar Polonia și Ungaria sunt doar două exemple: cum să nu ni se permită nouă ceea ce li se pemite ”fraților mai mari”?
Cu un exemplu școală în cazul Poloniei – o țară foarte specială :
în urmă cu vreun an mă contraziceam cu un distins – si înalt ca expertiză – ecnomist pe cazul Poloniei : eu insistam că Polonia e un stat din Nord nu din Est, iar dacă diferența dintre Est și Vest au făcută-o istoria și timpul (și tot ele o vor rezolva) – diferența de mentalitate dintre Nord și Sud va aduce Polonia în următorii 10 ani deasupra Spaniei și Portugaliei.
Nu pare bizară maniera de mai sus de-a pune problema ? Ei, dacă e bizară – de fapt așa e ”Europa Unită”.
Adevărul e că popoarele Nu pot ține pasul cu stringențele geopolitice, iar mentalitățile ultimului mileniu nu au cum să se reconfigureze în altele, adecvate momentului,într-o singur generație : dar la fel de adevărat e și că părinții popoarelor ignoră acest defazaj, în cazul că-l simt și evaluază la adevărata lui amplitudine.
6), De fapt, ajungem la rădăcina problemei europene : relațiile bazate pe cea mai limpede ipocrizie.
Europa nu va supraviețui lumii de peste 15-20 de ani decât UNITĂ, dar NU există unitate construită pe ipocrizie.
Nu poți primi, tu, ca stat individual, garanții de securitate și de prosperitate minimală din partea unei structuri alcăruite la bază pe criterii Nu de Convergență – și, dimpotrivă, de divergență.
Nu e normal ca tu, ca stat, să contezi mai mult pe SUA – din care nu faci parte – decât pe ”familia” din care faci parte (UE!) în cazul unui conflict cu Rusia (care e un scenariu foarte previzibil în acest context de reașzare a polilor de putere din lume) – numai pentru că un stat a decis că poate primi acces preferențial la resurse (Germania).
Privind lucrurile din această perspectivă, putem să ne readucem în minte imaginea ”familiei” prezentată mai sus – în care tata o mângîie pe mama după ce vine de la produs și în care copiii se laudă cu ce-au mai furat sau mințit sau păcălit astăzi…
Nu poți, adică, să funcționezi ca entinate în lume, în timp ce în loc de politică externă să ăui negocieri separate si secrete cu concurenții geopolitici ( respingerea Nabucco pentru sudul Europei, pentru relația specială cu Rusia prin Nord Stream 2 – sau discursul dublu în privința poziționărilor și sancțiunilor, când unele state sunt pe graniță – România și Polonia – iar altele la adăpostul înțelegerilor continentale).
(În treabăt fie spus: încerc să-mi închipui reacția ”poporului român” față de relațiile intra-UE și, mai ales!! , față de clasa politică românească – în cazul că 3 din cele 4 milioane de imigranți români s-ar fi aflat în țară…)
7), Ce să mai spunem de România în contexul ăsta ? Țara nimănui într-o Europă care – nu-i așa? – în ciuda principiilor sale de echitate decizională potrivit procentelor, se conduce după ”oamenii lor” și ”oamenii noștri”.
Ei, cine sunt oamenii noștri care să ajungă ”oamenii noștri” ?
Pare de necrezut inconsecvența, imaturitatea și incoștiența la limita patologicului, a liderilor români din ultimii ani – pe falia geopolitică care desparte Europa de Rusia/Asia : adică în teritoriul ”istoric” dintre Germania și Rusia – cum observa un excelent analist, Valentin Naumescu.
Când, dintr-un asemenea rahat, nu poți ieși decât furnizânt incredere (căci ce altceva poti furniza tu ca țară coruptă și ținută în subdezvoltare de echipele mixte dintre politică și servicii secrete) care să fie viziunea de pozitionare ? Care să fie alianțele ? Care să fie aliații ? Ce politică externă croită pe două planuri – ”vocea” la Bruxelles și ăia 3-4 aliați pentru care bagi mâna în foc și care sar în foc pentru tine – ai, când trepădușii politici și șefii fracțiunilor și găștilor din servicii au ei/ele harta României lor ?
**
E – această ultimă întrebare – dilema viitorilor noștri 5-10 ani , într-o Europă dezbinată de politicianismele din care a fugit ideologia și dezbinată de lipsa de viziune pe care o întreține confuzia generată de globalizare.
Șansa Europei – șansa popoarelor și a copiilor noștri, adică – stă în revenirea la ideologii până când vizionarii noștri vor putea oferi ceva în schimbul ideologiilor , și revenirea la ”familia tradițională” (că tot e dezbaterea asta) – adică tata nu o mai scoate pe mama la produs și copiii nu sunt exploatați și abuzați psihologic și fizic de părinți și nu se păcălesc unii pe alții și merg la școală și se pregătesc pentru viitor și nu concurează între ei cine produce mai mult din furat sau cerșit sau păcălit.
Șansa Europei e, adică regândirea Europei – după principii și mecanisme oneste. Altfel singura speranță de evitare a unor războaie – economice sau militare, dacă e vorba de non-ue – e într-un rău și mai mare :
viitoarea generație de ”apatrizi” – tinerii cu privirea fixă blocată azi în tabletă sau telefon, preocupați doar de jobul lor de săptămâna viitoare și de vacanța de peste o lună și de lipsa de grijă – cumpărată cu prețul umanității lor – de peste un an sau 3. Adică speranța într-o generație fără memoria istoriei – condamnată să repete, ca și și cum n-ar fi auzit niciodată de aventura spiritului uman prin istorie, aceleași greșeli de la Cristos încoace. Și, în ciuda spectaculoasei societăți pe care umanitatea a construit-o cu sârg și sânge vreme de 2000 de ani – vorba lui Benda – ”istoria va zâmbi la gândul că Socrate și Cristos au murit pentru” și acești tineri.
PS:
Deși… nu-i chiar așa de rău. Germania are toate motivele să se bucure de un Brexit – singurele modificări (prevăzute, firește) care trebuie operate se referă la softul de contabilitate. Așa funcționează marea familie. O vedea și om trăi.
PS2: E o situație greu de închipuit – dar așa, de dragul fanteziei, aș fi vrut să cunosc reacția într-o zi ca asta a lui Kohl, Mitterand, Thatcher – liderii europeni care au gândit structura având în minte copilăria lor suprapusă peste ororile Europei din cel de-al doilea război. Și care sunt un alt fel de lideri decât cei de azi și, mai ales, decât cei de mâine …
Radu Zlati 
Comentarii recente