(Reacționarii) Y. Hazony – Democrația conservatoare (I)

Asistăm în America, la fel ca în Europa, la creșterea nemulțumirii în fața doctrinei politice la putere, aceea desemnată cel mai adesea drept democrație liberală. Ni se spune în mod repetat că singurele alternative reale la democrația liberală ar fi marxismul și fascismul, ceea ce eu nu cred că e adevărat. Vă voi schița aici un punct de vedere alternativ, ceva ce eu numesc democrație conservatoare. Poziționarea mea este mai aproape de spiritul constituționalismului tradițional din America și Marea Britanie decât sunt teoriile politice liberale ale momentului. În plus, ea este de departe mai bine înzestrată decât liberalismul pentru a susține instituțiile libere ale acestor națiuni.

O mare parte din universitarii proeminenți și din figurile publice își exprimă convingerea că, sub aproape orice aspect, „lucrurile merg înspre bine”. Eu însumi nu reușesc să nu observ cum are loc, chiar în fața ochilor noștri, o dezintegrare a națiunilor occidentale. Instituțiile cele mai semnificative, caracteristice pentru America și Marea Britanie în ultimele cinci secole, cele care le-au conferit acestor două țări coerență și stabilitate – Biblia, religia publică, statul național independent, familia tradițională – sunt astăzi supuse unui asediu, și nu doar atât. Cel puțin de la al doilea război mondial încoace, acestea alunecă liber spre prăpastie.

Spre exemplu, cam 40 la sută din dintre copiii americani sunt născuți în afara căsătoriei. Rata globală a fertilității a scăzut la 1,76 copii de femeie. Copiii americani, sau cea mai mare parte dintre ei, primesc doisprezece ani de educație publică din care Dumnezeu și Biblia vor fi fost cu totul răzuite. Totodată, azi este perfect posibil ca cineva să-și piardă venitul sau chiar să fie trimis în instanță pentru că-și păstrează o perspectivă tradițional-creștină sau tradițional-iudaică pe varii subiecte.

Adăugați și că proiectul elitelor politice euro-americane din ultimele decenii a vizat stabilirea unei „ordini liberale internaționale”, cu scopul de a exporta normele și valorile americane înspre alte națiuni, și veți completa imaginea bulversantă a fazei atinse în Statele Unite – o imagine care prezintă câteva asemănări cu Franța lui Napoleon: o putere universalistă, ideologizată în sens antireligios, antitradiționalist, care-și impune o versiune a Iluminismului asupra națiunilor planetei, și, dacă se dovedește necesar, o face prin forța armelor.

Renașterea din prezent a sentimentului naționalist în Marea Britanie și America încearcă să se opună  cumva acestei traiectorii. Probabil cam 70 la sută dintre voturile acordate Președintelui Trump provin din rândurile creștinilor evanghelici și ale catolicilor conservatori, cu un tipar similar observabil în paralel la cei ce sprijină mișcarea „Brexit”, pentru de independența Regatului Unit față de Uniunea Europeană. Recunosc că unii dintre intelectualii conservatori sunt înclinați să vadă Brexitul și mișcarea pro-Trump drept simptome ele bolii, mai degrabă decât ca pe niște semne ale unei reveniri pentru viitor. Cu toate acestea, nu cred că se poate nega că o imensă majoritate a publicului creștin din aceste țări (alături de o mare majoritate dintre evreii ortodocși) recunoaște naționalismul acestor vremuri ca fiind o tentativă de a evita prăbușirea completă a ordinii tradiționale în Occident.

Ceea ce vedem în fața ochilor este, prin urmare, competiția dintre două mișcări puternice – una „liberală”, dominantă de ceva vreme, și o mișcare naționalistă care i se opune fățiș. Obervăm conturarea clară a acestor două tabere conturate în discursul public ontemporan. Voi încerca să evidențiez mai clar ce au aceste două tabere de împărțit una cu alta.

Prin „liberalism”, înțeleg tradiția politică iluministă, aceea demarată prin textele politice ale filosofilor raționaliști, cum ar fi Hobbes, Locke, Spinoza, Rousseau și Kant, apoi reluată în nenumăratele lucrări recente din domeniul politologiei teoretice. Când spun „raționalist”, mă refer la faptul că acest gen de gândire politică are intenția de a imita un sistem matematic, pornind de la axiome date ca evidente prin sine, ducând către deducții ce se vor infailibile.

Iată cele trei axiome pe care se fundamentează sistemul liberal:

  1. Disponibilitatea și suficiența rațiunii. Oamenii ca indivizi sunt capabili să-și utilizeze rațiunea, care „îi învață pe cei care țin cont de ea” (sintagma lui Locke). Prin chibzuire, ei pot ajunge să descopere adevăruri universale care sunt valabile oricare ar fi societatea umană, și indiferent de cadrul istoric.
  2. Indivizii ca liberi și egali. Indivizii umani sunt „perfect liberi” și „perfect egali” de la natură (sintagma lui Locke).
  3. Obligațiile se nasc din alegeri. Indivizii umani nu au vreo obligație față de instituțiile politice, până nu „prin propriul lor consimțământ, devin membrii unei societăți politice” (în exprimarea lui Locke).

Aceste trei axiome fundamentale sunt importante nu doar pentru a înțelege un parcurs anume al raționalismului politic din era timpuriu-modernă; aceleași axiome liberal-raționaliste au continuat să domine discursul orișiunde va fi fost promovat liberalismul, în Europa sau America, până în zilele noastre. Sunt bine cunoscute tentativele de a modifica aceste fundații ale liberalismului (luați exemple precum Mill sau Hayek). Însă aceste tentative au fost prea puțin semnificative la nivelul consecințelor. Asumpțiile lockiene prezentate mai sus continuă a caracteriza discursul liberal; de altfel, ele au fost chiar accentuate în ultimii ani.

Desigur, nu e nevoie să acceptăm sistemul axiomatic liberal ca fiind închis și complet. Nu am îndoieli că, spre exemplu, multe persoane au adoptat aceste premise lockiene continuând totodată să creadă în Dumnezeu sau în caracterul de legământ al Sfintei Scripturi, sau în sanctitatea familiei, sau în statul național ca ordine politică optimă, și așa mai departe.

Aspectul de subliniat, însă, este că niciuna dintre acestea din urmă nu poate fi dedusădin principiile liberale – nici Dumnezeu, nici Biblia, nici familia, nici statul național independent. Astfel: nimic din sistemul liberal nu-ți cere, cu atât mai puțin nu te încurajează, să le fii de asemenea dedicat Lui Dumnezeu, familiei, sau națiunii. Dacă un om li se va dedica acestora, o va face din motive care sunt cu totul „externe” sistemului politic liberal.

Sigur, nu este în principiu un lucru fatal că instituții politice conservatoare, precum religia, familia sau statul națiune, derivă din surse exterioare liberalismului. Teoretic, cineva își poate imagina o lume în care liberalismul coexistă cu sursele religiei și ale naționalismului – și chiar că aceste surse pot fi complementare pentru liberalism, punându-i la dispoziție resurse cruciale pe care liberalismul singur nu le-ar putea genera.

Aici se află, implicit, strategia acelor liberali care susțin că liberalismul nu este altceva decât „o formă de guvernare menită a permite un spațiu vast libertății individuale”. Potrivit acestei perspective, liberalismul nu are alte scopuri și consecințe decât de a se asigura că nimeni nu este constrâns pentru a adopta, de pildă, creștinismul; sau că nimeni nu este constrâns în a-și trăi viața personală în cadrul familiei tradiționale. Aceste chestiuni, ni se spune, pot fi păstrate în sfera privată, a libertății personale – sferă în care tradiția religioasă, coeziunea națională și familia vor înflori, pe măsură ce premisele liberale devin doctrină oficială pentru guvernământul statului.

Eu am însă convingerea că un asemenea enunț a fost contrazis empiric, factual. Atât în Europa cât și în America, principiile liberalismului nu au generat înflorirea tradiției religioase, a coeziunii naționale, a familiei – ci dimpotrivă. Oriunde a fost implementat, sistemul liberal a produs dizolvarea acestor instituții tradiționale fundamentale.

Nici n-ar fi greu să ne dăm seama de ce s-a ajuns aici. Aceasta deoarece liberalismul nu este „doar o formă de guvernare menită a permite un spațiu vast libertății individuale”. Nu: în fapt, liberalismul nu este deloc o formă de guvernare. El este un sistem de credințe enunțate drept axiomatice, din care s-ar deduce, chipurile, o formă de guvernare. Altfel spus, el este un sistem al dogmelor. Dogme despre ce? Despre natura ființelor umane, despre rațiune, și despre sursele obligațiilor morale care ne incumbă.

De aici se vede că dogmele liberale privesc multe dintre subiectele care se găsesc în centrul gândirii politice de sorginte biblică. Totuși, dogma liberală propune o viziune mult diferită de cea pe care o regăsim, spre exemplu, în Biblia ebraică: acolo unde scripturile israelite prezintă rațiunea umană ca fragilă, capabilă doar de o cunoaștere localizată și imposibil de urmat în plan general, liberalismul ne-o arată ca fiind tocmai acea atotputernică sursă de cunoaștere universală, accesibilă tuturor celor care doresc să țină cont de ea. În același fel, acolo unde Biblia ni-l prezintă pe Dumnezeu ca sursă a obligațiilor moral-politice, descinse până la noi prin tradiția familială, națională și religioasă, liberalismul nu spune nicio vorbă despre Dumnezu sau despre tradiția moștenită, și cu atât mai puțin despre instituțiile tradiționale precum familia sau națiunea. Iar dacă Biblia ne învață că toți suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, distribuind astfel un soi de demnitate și sfințenie pentru toate ființele umane, ea nu sugerează nicăieri că am fi de la natură perfect liberi și perfect egali.

Prin urmare, nu există nicio bază pentru aserțiunea că liberalismul ar fi doar un sistem de reguli „neutre”, unul „procedural”, care să poată perfecționa structurile politico-religioase, fără însă a le știrbi. Liberalismul este un sistem de credințe substanțial, conferind un fundament alternativ pentru credințele noastre despre natura ființelor umane, despre rațiune, despre sursele obligațiilor morale care ne incumbă. Spre deosebire de ce ni s-a povestit, un asemenea fundament alternativ nu a ajuns să coexiste cu mai vechea tradiție politică, cea ancorată în Biblie. Dimpotrivă: el a făcut franjuri acea tradiție mai veche.

De exemplu, credința liberalilor că rațiunea ar fi puternică, universală, predictibilă înseamnă că, de principiu, nu există niciun motiv pentru a ne mai consulta cu tradiția națională și religioasă sau chiar de a mai acorda tradițiilor de acest gen cinstire și respect. Indivizii particulari se vor putea ocupa cu asemenea chestiuni, dacă și-o doresc. Însă viața publică se poate desfășura într-un mod perfect și fără ele.

La fel, credința că obligația politică derivă numai din consimțământul individului rațional face ca tradiția politico-religioasă să nu mai aibă, în principiu, niciun fel de greutate, sau cel puțin nicio greutate care să mai poată trece drept legitimă. Orice drept sau liberate politică care pare să fie, la un moment dat, livrată de rațiunea publică va ajunge, nu după mult timp, să răstoarne oricare instituție tradițională, și apoi pe toate.

Există însă vreo alternativă?

sursa: Reacționarii

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: