Despre mica ticăloșie sau ”rotițele” sistemului totalitar

Prin anul II de facultate, pentru că avusesem note mari în anul precedent, am fost pus (fără să fi fost întrebat, de altfel) pe lista celor care urmau să urmeze cursuri de pregătire politico-ideologică în vederea primirii în Partidul Comunist Român. Inițial nu am avut mari obiecții (eram într-o bună tovărășie acolo), dar, sigur, chestia a fost temă de discuții vreo două-trei nopți, într-un cerc restrâns de prieteni. Eu argumentam că se poate intra în PCR și chiar ar fi un fel de must-to-do, deoarece regimul comunist este bătut în cuie și, dată fiind permanentizarea acestuia, cea mai bună opțiune este umanizarea sa prin intrarea în partid a cât mai multor oameni buni (aduceam argumente gen „Primăvara de la Praga”). Discuțiile s-au terminat însă în momentul în care unul dintre prieteni m-a întrebat: „Radule, tu ști că intri într-un partid de criminali?” Am făcut ce m-a dus capul, pe vremea aceea, astfel încât să nu mai fie cazul invitării mele în partid. Cu unele sacrificii personale în planul imediat și altele la orizont – noroc că, venind revoluția, nu am mai decontat decizia luată; aceea de a nu fi părtaș, atâta cât stă puterile mele, la viața unui partid care, în istoria sa recentă, curmase destine omenești. Eram student la Istorie, de altminteri. Știam măcar atât: că prietenul avea dreptate: PCR fusese (și poate încă mai era, în anul de grație 1981) un partid criminal.

Dincolo de această amintire personală, ce și-o fi închipuind că semnează domnul Lazăr în dosarele acelea de eliberare înainte de termen? Doar solicitări ale unor pușcăriași „normali”? Știa că printre aceștia se numărau și condamnați politic? Sunt aproape sigur că da – eu ca student la istorie știam istoria PCR; domnul Lazăr, ca student la drept iar ulterior ca procuror, știa despre dedesubturile murdare ale procuraturii comuniste.

Și dacă știa, ce gândea? Și mai ales, ce a înțeles să facă?

După câte știm, nimic. A acceptat să fie (cum ar zice cei care încearcă să îl inocenteze, dar de fapt mai rău îl bagă în necaz) o rotiță în angrenajul dictaturii. Știa mecanismul, știa că Securitatea este cea care ia, în fapt, deciziile (nu comisia de eliberare). Dar mai știa (doar nu era prost) că, dacă ar fi vrut, putea să refuze să facă parte din respectiva comisie; adevărat, în acest caz alt procuror ar fi semnat în locul său, destinul deținutului politic nu s-ar fi schimbat. Dar Augustin Lazăr ar fi avut conștiința curată. Poate că refuzul l-ar fi costat într-o oarecare măsură – dar cât cântărește o conștiință curată? Exact greutatea sacrificiilor făcute pentru a ți-o păstra astfel.

În rest, nu a rămas prea mult de zis. Doar că, în ceea ce mă privește, cineva care a făcut compromisuri cu conțtiința sa și cu regimul comunist nu are statura morală de a fi procuror general al României. Domnul Augustin Lazăr a dorit să fie procuror general, și insistă să fie luptând cu toate armele legale din dotare. Ca să poată dormi bine noaptea, domnul Lază sau are memoria scurtă; sau crede că este inocent (ceea ce presupune, din punctul meu de vedere, că este serios tarat de către defunctul regim comunist); sau nu îi pasă pentru păcatele trecute (mari sau mici, nu are importanță) pentru că, precum misticii cavaleri de altă dată, cineva sau ceva i-a dat binecuvântarea și i-a iertat păcatele. Țin să fie, țin să fie?

Sau poate mai este ceva de spus. Și anume ce i-a scris în 14 iulie 1986 deținutul Iulius Filip președintelui comisiei de eliberare, Augustin Lazăr:

Acestea fiind zise, urez domnul Lazăr somn ușor, vise plăcute.