Despre bani puțini, ipocrizie multă și eșecul pregătirii pentru „câmpul muncii”
După primele două articole (vezi aici și aici) replica apare inevitabil. Aproape reflex. „Bine, bine, caractere, valori, identitate. Dar școala trebuie să pregătească elevii pentru piața muncii.”
Perfect. Să acceptăm această premisă.
Să renunțăm, provizoriu, la orice discuție despre formarea omului, despre caracter, despre cultură.
Să reducem școala la rolul ei utilitar maxim.
Și atunci întrebarea nu mai este filozofică. Este brutal de concretă: cu ce bani și cu ce sistem facem asta?
1. Bugetul educației: realitatea care strică toate discursurile
România nu alocă educației „mai puțin decât ar trebui”. România alocă jenant de puțin. Vezi graficul de mai jos, dar poate fi consultat și graficul de aici care cuprinde finanțarea pe un ciclul mai mare (1995-2024)
De peste trei decenii, cheltuielile publice pentru educație se învârt în jurul a 3–3,5% din PIB. Sub media Uniunii Europene. Mult sub țările care chiar vorbesc serios despre pregătirea profesională (vezi graficul de mai jos; unul mult mai detailat, Eurostat, aici)
Promisiunea „6% din PIB” apare ciclic. Dispare la fel de ciclic. Nu este un obiectiv. Este un slogan.
Graficele de mai sus arată un lucru simplu: statul român nu crede în educație suficient cât să o finanțeze.
Poți spune ce vrei despre competențe, adaptabilitate, viitor. Dacă bugetul spune altceva, bugetul are dreptate.
2. Puținii bani existenți: consumați ca să nu schimbe nimic
Când banii sunt puțini, prioritatea devine supraviețuirea. Nu dezvoltarea.
Cea mai mare parte a bugetului educației se duce pe:
– salarii (la noi, cca 80% din bugetul educației; la alții, în medie undeva la 60%). Nu din cauză că salariile sunt mari. Ci din aceea că bugetul este mic.
– cheltuieli curente (dar mare parte din acestea sunt asigurate de autoritățile locale).
– funcționare minimală
Nu e o vină. E aritmetică. Dar rezultatul este limpede: nu rămâne mai nimic pentru reformă reală.
Formarea continuă a profesorilor? Firimituri de la stat, mai mult prin asumarea financiară a „beneficiarilor”.
Dotări moderne? Sporadic.
Practica elevilor? Formală.
Consilierea profesională? Aproape inexistentă.
Iar învățământul profesional, atât de invocat în discursuri, primește exact ce merită într-un sistem ipocrit: resturi. Să nu mai vorbim de instabilitatea legislativ: învățământul profesional introdus prin „Legea Marga” a fost practic distrus sub ministeriatul Ecaterinei Andronescu, pentru a apărea, în diferite forme, în legislația ulterioară. Actualmennte învăţământul profesional are următoarele forme de organizare: învăţământ profesional, cu durata de minim 3 ani, organizat după finalizarea clasei a VIII-a, ca parte a învățământului secundar superior și stagii de pregătire practică cu durata de 720 de ore, organizate după finalizarea clasei a X-a de liceu.
Colaborarea cu mediul privat este invocată obsesiv. Ca soluție universală. Este, de fapt, o eschivă.
Statul pasează responsabilitatea. Privatul este invitat să repare ce statul nu vrea să construiască. Iar ”privatul” este interesat să formeze profesional un anumit număr de tineri, pentru ca ulterior să îi atragă în sistemul său de muncă. Dar nu este deschis unei finanțări permanente, pentru că dăunează marjei sale de profit. Iar problema pregătirii practice (pentru unele profesii pregătirea practică este alfa și omega!) este punctul nevralgic și în cazul colaborării stat-privat.
să admite. Nu funcționează așa.
3. Bani fără cap: rețeta sigură pentru eșec
Să presupunem, totuși, că mâine bugetul crește. Ce se întâmplă într-un sistem prost gândit?
Se întâmplă ce se întâmplă mereu în România: banii se scurg fără efect.
Pentru că pregătirea profesională nu înseamnă doar finanțare. Înseamnă ordine.
Profesorii, tratați ca piesă secundară
În România, profesorii care lucrează în zona de pregătire profesională sunt lăsați într-o zonă gri:
– formare inițială slabă
– formare continuă formală
– legătură fragilă cu realitatea tehnologică
Nu pentru că nu ar putea mai mult. Ci pentru că sistemul nu cere mai mult.
În Austria, Elveția, Germania, lucrurile sunt simple și dure:
– trasee clare de formare
– standarde ferme
– actualizare permanentă
– responsabilitate
Trăiască gândirea teutonică. Nu pentru rigiditate, ci pentru claritate.
Dotări fără sens și evaluări fără valoare
România investește, ocazional, în echipamente. Poze. Panglici. Comunicate.
Dar fără:
– profesori pregătiți
– curriculum coerent
– timp real de practică
– examene finale serioase
totul devine recuzită.
În sistemele care funcționează, examenele finale sunt verdict. La noi sunt formalitate. Și fără feedback real, sistemul nu se corectează. Se autoprotejează.
Concluzia care deranjează
România nu eșuează în pregătirea pentru piața muncii din lipsă de intenție. Eșuează din lipsă de onestitate.
Nu alocă bani suficienți.
Nu construiește un sistem coerent.
Nu acceptă evaluarea reală.
Vrea rezultate fără costuri.
Vrea performanță fără disciplină.
Vrea viitor fără investiție.
În aceste condiții, discuția despre „angajabilitate” este doar zgomot. Iar școala rămâne captivă între promisiuni mari și buzunare goale.
Nu pentru că nu știm ce trebuie făcut. Ci pentru că nu vrem să plătim prețul.
NOTĂ Admit, autoritățile locale pot aduce un bonus major la pregătirea profesională, prin investiții în dotarea grupurilor școlare, liceelor industriale sau școlilor profesionale. Dar numai condiționat: dacă primarii/consiliile locale au viziune și dacă (esențial!) au bani de alocat. Aici PNRR-ul vine ca o gură de aer proaspăt – cca 3 miliarde de euro alocate educației din România. Dacă totul merge bine. Numai că, să fiu iertat: prefer o finanțare de la stat decentă pe lungă durată, decât un buget de c***t veșnic la care se adaugă, din când în când, câteva perje europene.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu