La o săptămâna de la declanșarea Operațiunii Militare Speciale americano-israeliene (sau invers?), statisticile încep deja să vorbească în locul oamenilor, iar cifrele – reci, impersonale, dar imposibil de ignorat – spun o poveste care rar se potrivește cu narațiunile morale confortabile pe care ne place să le repetăm în spațiul public (și mai ales în propriile conștiințe).
În primele zile ale războiului din Ucraina au murit 136 de civili, dintre care 13 copii.
În primele zile ale conflictului din Iran, estimările variază între 600 și 1000 de civili uciși, peste 180 dintre ei copii, inclusiv elevele acelei școli lovite de bombardamente. 165 la număr.
Cifrele sunt simple.
Concluziile, mai puțin.
Pentru că întrebarea reală nu este doar cine trage primul sau cine revendică superioritatea morală, ci dacă principiile invocate atât de solemn – drept internațional, protecția civililor, proporționalitate, responsabilitate – rămân principii atunci când sunt aplicate selectiv, în funcție de tabăra în care se află victimele. Pentru că toată lumea bună a fost oripilată de cruzimea armatei ruse care a ucis 136 de civili ucraineni inocenți la începutul OMS din februarie 2022. Dar mai nimeni nu a deplâns moartea civililor iranieni, uciși de bombardamentele israeliano-americane.
Aici începe disconfortul. Sau ar trebui să înceapă.
Poate greșesc (și dacă da, îmi asum greșeala) dar eu gândesc că într-un război nu există inocenți total. Nici măcar printre victimele atacului, că despre agresori nici nu mai vorbim. Dar. Cu o maximă excepție. Copiii.
Moartea unui copil nu are alianțe militare. Nu are tabără. Nu are justificare strategică. Exact același adevăr a fost valabil copii uciși în Ucraina cât și pentru cei din Iran. Dar și pentru cei 91 de copii uciși în Donbas între 2014 și 2021, morți care aproape că au dispărut din memoria publică pentru că nu se potriveau perfect cu narațiunea dominantă. Cea vest-europeană/nord-atlantică.
Uitare convenabilă.
Istoria însă are o memorie mai lungă decât propaganda momentului. Ea nu consemnează discursurile, ci consecințele. Iar consecințele sunt crude: când o bombă cade peste o școală, nu există explicație geopolitică pentru copilul care moare acolo.
Rămâne doar realitatea.
Și obligația, poate singura pe care o avem cu adevărat: aceea de a nu ne minți singuri. Pentru că atunci când moralitatea devine selectivă, ea încetează să mai fie moralitate și devine doar justificare. „Cine uită, nu merită”. Dar cine ignoră, cu bună știință?
NOTĂ: „Cimitirul îngerilor” din Donețk, Donbas, comemora la înființarea lui (2017) 66 de copii uciși de tururile artileriei, bombardamentele sau minele anti-personal ale armatei ucrainene, între 2014-2017. Înainte de începerea OMS ruse (februarie 2022), numărul crescuse la 91. La mijlocul lui 2023, se ajunsese la 223 de victime.
Cum se zice în filmele americănești, I rest my case.
Radu Zlati #numaizic
Radu Zlati 
Lasă un comentariu