Prieteni, fiți realiști. Ce ați spune dacă Rusia ar arunca o bombă nucleară asupra Kievului și ar numi-o „pace”? Bum! Rusia ar arunca-o pe cea mare. Fiecare copil, fiecare bunică, fiecare viață obișnuită ar dispărea. Ați crede că ar fi o idee bună să punem capăt războiului din Ucraina?
Nu este o ipoteză. Aceștia suntem noi. Suntem singura națiune de pe pământ care a făcut-o. Hiroshima. Nagasaki. Am aruncat bombe atomice. Am transformat ființele umane în umbre arse pe pereți și ne-am spus că este necesar.
Și nu ne-am oprit.
• În Vietnam, am inundat regiuni întregi cu napalm. Peste 400.000 de tone. Am gazat sate, apoi le-am dat foc. Familiile nu au murit doar; au ars de vii. Copiii au alergat țipând, pielea le căzând de pe corp. Aceasta nu este istorie veche. Asta facem noi.
• Irakul nu ne-a atacat în 1991 și am aruncat 80.000 de tone de bombe în câteva săptămâni în timpul Furtunii în Deșert. Optzeci de mii de tone. Încercați să vă imaginați. Nu poți. Nimeni nu poate. Asta e ideea. E mai ușor să nu vezi familiile de dedesubt.
• Sub Barack Obama, peste 26.000 de bombe au fost aruncate într-un singur an, 2016, în șapte țări. Afganistan, Irak, Libia, Pakistan, Somalia, Siria, Yemen. Douăzeci și șase de mii. Este malefic. Rău pur.
Și acum stau într-o dimineață liniștită de duminică și îl aud pe ambasadorul american Waltz apărând nonșalant bombardarea întregii infrastructuri a Iranului, a centralelor electrice, a podurilor, a liniilor vitale care mențin civilii în viață și numind-o „lucrul corect de făcut”, chiar și atunci când i se spune clar că este o crimă de război.
Lucrul corect de făcut? Adică, pe bune? Ce naiba?
Fără curent înseamnă că bebelușii din incubatoare mor. Pacienții conectați la ventilatoare mor. Bătrânii conectați la oxigen mor. Spitalele se întunecă. Mâncarea putrezește. Apa se oprește. Căldura dispare. Familiile nu mor într-o clipă; mor încet, deliberat, în întuneric. Este malefic.
Și discutăm despre acest rău ca și cum ar fi politică.
Numiți-o așa cum este. Nu o strategie. Nu o apărare. Nu o pace. Numiți-o pe nume… rău.
Când am redenumit campaniile de bombardament în masă „șoc și uimire”, am transformat teroarea în branding. Când asasinăm oameni în străinătate și le celebrăm, sterilizăm uciderea în patriotism. Am construit un limbaj care ne protejează de adevăr.
Și adevărul este că acest ceva din noi s-a întărit.
Nu sunt religios, dar ceva este înfiorător, ceva demonic, în a auzi suferința umană respinsă atât de ușor. În a auzi civilizații întregi vorbite ca și cum ar fi de unică folosință. Când Trump a spus că va anihila civilizația iraniană „într-o noapte”, asta nu înseamnă că Trump este Trump. Asta înseamnă vorbire de rău.
Așadar, vă întreb, nu ca americani, nu ca partizani, ci ca ființe umane.Când am început să credem că răul este un lucru bun? Când am încetat să ne vedem frații și surorile de peste hotare ca oameni? Când ni s-au transformat inimile în piatră?
Sursa; FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu