Formula reală a sistemului românesc privit prin prisma bugetului alocat pare...
Clasa dirigentă, responsabilii deciziilor din ultimii ani și întregul edificiu de propagandiști, ONG-iști, jurnaliști și intelectuali publici care au dat legitimitate și au construit această malformație ideologică și politică, care a împins România în fundătura în care se află acum, sunt, până la proba contrarie, artizanii confuziei absolute și ai unui blocaj fără precedent istoric.
În acest moment, România pare abulică, dezaxată, confuză, fără direcție, fără capacitate de reacție, fără nucleu intern și, mai ales, fără „creier” — pentru că de acolo pleacă toate. România apare incapabilă să absoarbă informație relevantă despre evoluțiile geopolitice și tehnologice curente și pare incapabilă să interpreteze și să operaționalizeze aceste informații în politici și strategii coerente.
modelul de schimbare a regimului bazat pe sancțiuni, care a reușit în Venezuela, este viu și în mișcare de către Statele Unite împotriva Rusiei astăzi.
Să notăm că nici acum, după decenii de occidentalizare și parteneriat strategic, România nu a fost în stare să producă un specialist jurnalist, expert și analist pe SUA. Fie el și „acoperit”. Nimic. Zero.
Din culoarea umbrei
Se pictează seara,
Nesfârșită pentru mine
Departe de tine.
Ora constantă, eliberați de vârste
În nimbul ei pierdut
Ne vom afla lințoliul.
Cum se face că într-o țară cu infrastructură impecabilă, ca Germania, statul își permite să fie rezonabil, în timp ce în România, unde îți rupi mașina în craterele de pe asfalt, statul te taxează ca și cum ai circula pe circuite de Formula 1?Plătim impozite „europene” pentru drumuri medievale, iar mașinile noastre noi, de 1.4, […]
Așteptarea-i pe moarte
Asemenea gândului ce prin meandrul zadarnic
Cade strivit în poala ursitei.
Ușile-s zăvorite și-ncă cu dublu lacăt.
Poate cineva a izbutit să treacă de ele.
Dar era un om de atunci, când nu existau
cuvintele pe care le avem.
Situația actuală problematică a Americii, în care se află la un pas de a deveni un beligerant direct împotriva unei puteri nucleare rivale într-un război care nu implică nici teritoriu, nici principii vitale, este derutantă.
Nimic să nu vină Nimic
Să nu plece
Toate frunțile libere
Iar ca sentiment un cristal.
Drumul sfârșește-n țărmurile ude
roase de mare-n zbaterea-i pustie.
Inima ta-i aproape, dar n-aude,
poate-a pornit înspre vecie.
′Nainte să cedez vreau să-ți însemn
această cale de scăpare,
labilă precum dunga, precum spuma
′n săpații câmpi din mare.
Îți dăruiesc și-avara mea speranță.
Nu pot s-o cresc, de ostenit, noilor zile:
drept zălog sorții tale o dau acuma.
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veștejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.
Una dintre aceste filosofii construiește civilizații, își asumă riscul viitorului și mizează pe viață. Cealaltă asistă, nihilist, resemnat sau tâmp, la contracție și colaps. Așadar, provocarea Expansionismului: întrebarea nu este ce discurs ne place mai mult, ci în ce direcție alegem să ne înscriem existența colectivă.
Din mijloc de cale pe-ape
Am privit maluri lăsate –
Munții verzi sunt tot aproape
Doar că-n nori pe jumătate.
În vreme ce comunismul a promis puterea poporului, creînd o nomenclatură cu privilegii aparte, wokismul a promis o societate incluzivă, dar a dus la apariția unei noi elite culturale: „curatori ai moralității”. Acești activiști și lideri de opinie, care decid cine e „acceptabil” și cine trebuie „anulat”, profită de monopolul asupra binelui, exact așa cum liderii comuniști se considerau gardienii „egalității” oamenilor.
Trecutul nu ar trebui iubit, urât ci înțeles şi asumat. El trebuie analizat cu bunele şi relele lui – explicat: cum a funcționat, unde s-au făcut mari greșeli pentru a nu mai repeta dar şi cu realizări imense în diverse domenii.
Concluzia mai largă este că oamenii nu pot trăi fără un sens superior, iar această mișcare intelectuală poate fi citită ca o reacție de rezistență față de declinul secularismului si propagandismului scientist, care a degradat exact această necesitate existențială, atrăgând după el o mare bulversare și criză socială.
Dacă mediul este important, educația unui popor face diferența între viață și moarte.
Incompetența la vârf se plătește scump: ea garantează că elevul va fi analfabet funcțional, că salariul său va fi mic și că viața lui va fi tristă și precară.
Până când nu vom pune mâna pe carte, pe studii și pe humble pie, și vom accepta că IQ-ul nu e despre aroganță, ci despre capacitatea de a rezolva probleme structurale, vom rămâne campionii Dunning-Kruger: o națiune de genii autodeclarați care, în fața testului, ajung mereu la coada clasamentului.
avem o mișcare propagandistică-intelectuală, un conglomerat de ONG-uri, platforme media sub acoperire, agenți externi și structuri para-statale care își prezintă propaganda drept „avangarda progresului” și „culmea iluminismului”, dar care, în realitate, acționează împotriva naturii și împotriva dezvoltării firești a societății românești. Este o mișcare profund retrogradă, orientată spre menținerea populației pe cale de propaganda la nivelurile de gandire si perceptie inferioare ale piramidei lui Maslow, dependente de frică, insecuritate și confuzie.
Suveranismul (și implicit identitarianismul) a fost împins în centrul atenției. El devine „problema”: ce e, cum îl definim, e legitim, nu e, cum îl interpretăm? Între timp, post-identitarianismul — adevăratul fenomen care pune lucrurile în mișcare — dispare în umbră. Nu e analizat, nu e numit, nu e chestionat. Lucrează implicit, ca un sistem de operare invizibil. Nimeni nu întreabă: Dar ce vor oamenii aceștia? Ce curent reprezintă? ce e, cum îl definim, e legitim, nu e, cum îl interpretăm? Post-identitarianismul este luat de bun, ca și cum ar fi un dat natural. Identitarianismul clasic — forma esențială și tradițională de articulare a identităților colective — este pus sub semnul întrebării.
Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Şi vinu-aşa de dulce
Şi flautul de jad..
Abia şopteşte undaÎn ceasul vesperal.Îşi oglindeşte lunaDe toamnă chipul pal. Şi-atât e de adâncăTăcerea, că audCum lotusul suspinăPe-adâncul lac din sud.. Şi parcă îmi şopteşteCu glasul stins, mereu,De-adânca lui tristeţeSă mă-ntristez şi eu..
Printre vântul violent,sub cerul înalt,maimuțele își urlă tristețea.Deasupra nisipurilor albe ale insulei,o pasăre zboară, încercuind.Frunze nesfârșite, suflate de vânt,cad fluierând din copaci,iar imensul Yangtze aleargă tumultuos.Departe de casa meaPlâng toamna tristăiar călătoriile mi se par nesfârșite.Bătrân, singur copleșit de boală,Urc pe terasa asta.Greutățile, dificultățile și angoasa,mi-au făcut părul cărunt abundent.Și nu pot să nu-mi las […]
Te sfătuiesc : ascultăÎnţelepciunea mea!Te-aşteaptă ceaşca plină!Ridic-o, deci, şi bea!. N-auzi? Şi vântul parcăOftează de necaz!Până şi vântul râdeDe tine, că eşti treaz!. Te uită ce bogatăE Firea, uneori..Şi arborii deschis-auCa nişte ochi de flori,. Şi susură din ramuri,Şi din frunzişuri moi ;Cu ochi de flori se uităLa ierburi şi la noi.. În linul ceas […]
Bătea un vânt de seară. Se desprimăvăra.Un călăreț pe Drumul Mormintelor trecea. Îngândurat feciorul la pas mâna întăi.Apoi ca o furtună trecea galop prin văi. Se-nvolburau în urmă-i frunzare alburii,Ca un talaz sălbatic al unei vijelii… Și s-a oprit deodată: „Dar încotro? Ce drumAl lumii nesfârșite să mai apuc de-acum?” Și sta la o răscruce, […]
Comentarii recente