Vlad Tarko: Pierdut Weltanschauung libertarian. Il declar nul

Alin Fumurescu ne aruncă două provocări plecând de la seria de articole CADI-SoLib, Costul statului. Pe de o parte ne întreabă ce-i binele şi răul, sunt libertarienii complet relativişti moral? Şi pe de altă parte ne apostrofează că nu dăm educaţiei atenţia cuvenită şi o tratăm ca pe un serviciu ca oricare altul. Problemele pe care le are cu abordarea libertariană se reduc la o idee generală: absenţa unui „Weltanschauung”, pe care-l defineşte astfel:

Weltanschauung-ul poate fi definit, prietenos, ca perspectiva generala asupra lumii si vietii, fara de care e greu, daca nu imposibil de-a dreptul sa te orientezi, sa faci alegeri – orice alegeri – sa decizi, bunaoara, daca vrei sa fii instalator sau medic, sa te casatoresti cu Ion sau cu Maria, sa ai zece copii sau nici unul, sa locuiesti la Dabulenii din Deal sau la Paris, s.a.m.d. E o „adunatura” mai mult sau mai putin constientizata, mai mult sau mai putin articulat-structurata despre ceea ce conteaza si ceea ce nu, despre cum „merge lumea” si ce valori conteaza sau nu. Ati prins ideea.

Acuzaţia nu poate fi decât asumată. Într-adevăr, una dintre ideile de bază nu doar ale libertarianismului, ci şi a liberalismului în general este că legile statului pe de o parte şiopiniile morale pe de altă parte sunt două lucruri diferite şi care trebuie, de dragul păcii sociale, ţinute separate. Liberalismul este deci o doctrină care se opune încercării de a impune la nivel social un anumit „Weltanschauung”. Ideea că statul ar putea avea vreun cuvânt de spus în decizii personale precum „sa fii instalator sau medic, sa te casatoresti cu Ion sau cu Maria, sa ai zece copii sau nici unul, sa locuiesti la Dabulenii din Deal sau la Paris” este considerată de liberali şi libertarieni drept ceva absolut inacceptabil, iar orice discuţie despre politici publice sau despre organizarea instituţiilor statului care ar include şi raportarea la vreun asemenea „Weltanschauung” este respinsă din start ca având o bază complet greşită şi foarte probabil proto-totalitară. Aşadar, nu este ceva întâmplător sau vreo neglijenţă din partea noastră că am evitat să recomandăm vreun „Weltanschauung”. Ca să iau în ordine exemplele date de Alin Fumurescu în enumerarea anterioară, suntem într-adevăr împotriva controlului statului asupra pieţei muncii prin licenţele ocupaţionale (şi nu numai), în favoarea privatizării instituţiei căsătoriei, împotriva politicilor nataliste, şi în favoarea eliminării piedicilor cultural-instituţionale în calea libertăţii de mişcare în UE. În ceea ce priveşte zoofilia şi drepturile animalelor, aici trebuie să-i dau dreptate – este un subiect care ne-a scăpat până acum, promit că o să revenim (spoiler alert: eu propun să fie legal dacă-i oaia sau capra ta).

Conservatorii şi progresiştii ca reacţionari anti-iluminişti

Această idee de separare între legislaţie şi morală îşi are originea în lecţia pe care liberalii au tras-o acum mult timp de pe urma războaielor religioase din Europa. A fost o vreme în care oamenii credeau că, pentru a trăi la un loc, e necesar să aibă toţi aceeaşi religie. Efectul a fost că s-au omorât pe capete ca idioţii până când, de voie de nevoie, au descoperit toleranţa religioasă. Nu-i aşa mare filosofie să generalizăm ideea de toleranţă de la religie şi separarea între stat şi biserică la separarea generală între legislaţie şi morală.

Cele două au funcţii diferite. Rolul legislaţiei este de a crea un set de reguli la scară mare care să favorizeze pacea socială şi prosperitatea în cadrul unui grup de oameni de sute de mii (oraşe obişnuite) până la sute de milioane (UE, SUA, Brazilia) sau miliarde (China, India, lumea întreagă). Liberalii spun că aceste reguli se reduc la toleranţă şi respectul pentru proprietatea privată – cu alte cuvinte, societatea merge bine dacă oamenii nu se bagă aiurea unii în treaba altora şi acceptă să interacţioneze între ei numai pe baze voluntare. Dacă nu-ţi convine ce face altcineva, n-ai decât să nu interacţionezi cu el sau ea. Însă când te apuci să spui „statul ar trebui să vină cu poliţia peste ăştia pentru că mie nu-mi convine ce fac ei” lucrurile încep să se deterioreze. Tot ce este impus peste regulile toleranţei şi apărării proprietăţii tinde să genereze efecte secundare nedorite şi să submineze procesul emergent prin care se menţine ordinea socială. De ce asta? Pentru că atunci când tot felul de rataţi vin să se bage în treaba lor, oamenii au tendinţa să o ia în nume personal, să inventeze portiţe de scăpare şi să retalieze (prin mijloace legale sau nu).

Rolul moralei în schimb este de a crea nişte recomandări de comportament individual pentru cineva care trăieşte într-o asemenea societate uriaşă. În primul rând, este o naivitate să credem că regulile morale s-ar opune interesului personal – ele sunt pragmatice: cum lumea este prea complexă pentru a permite predicţii precise, avem euristici care ne spun „în general, dacă faci aşa, o să-ţi iasă bine”. În al doilea rând, este o diferenţă majoră între ce este înţelept pentru tine personal să faci şi ce este înţelept să impunem cu forţa ca reguli pretins inviolabile în societate. De pildă, a fi beţiv este în general o idee proastă pentru că beţivii adeseori sunt respinşi de ceilalţi oameni, nu sunt luaţi în serios etc. (altfel spus, tindem să avem o reacţie în plan moral împotriva beţivilor), dar este o prostie de proporţii ca statul să încerce să elimine beţivii cu ajutorul legii (prohibiţie, Al Capone etc.). Asta nu înseamnă desigur că nu se poate milita pentru anumite norme morale şi împotriva altora – dar înseamnă că un astfel de militantism ar trebui să rămână strict în zona societăţii civile, fără ca una-două statul să simtă nevoie „să facă ceva”.

Societatea civilă în acţiune

Ideea nici nu e de fapt atât de bizară. De pildă majoritatea acceptă că adulterul este imoral, dar puţini consideră că ar trebui pedepsit de lege. Pe aceeaşi linie de gândire, n-aş recomanda nimănui să devină heroinoman, prostituată sau să experimenteze cu zoofilia, dar asta nu înseamnă că cei care fac asta sau intermediază asemenea servicii trebuie băgaţi în puşcărie.

Nu vreau să intru aici în prea multe detalii, însă ar fi o greşală să credeţi că această problemă a relaţiei dintre regulile impuse de stat şi normele morale private este neglijată sau ignorată. Este o problemă care este tratată pe larg, iar concluziile sunt consecinţa unei anumite interpretări istorice a modernităţii. Pentru o descriere pe scurt a perspectivei libertariene relativ standard vă recomand interviul cu H-R Patapievici din Repere intelectuale ale dreptei româneşti (pentru un sumar de la lansarea cărţii vedeţi aici). Concluzia ar fi că cei ca noi acceptă şi astăzi iluminismul drept valid şi consideră că atât conservatorii cât şi stânga postmodernă, în ciuda a ceea ce-şi închipuie despre ei înşişi, sunt de fapt nişte reacţionari mai mult sau mai puţin periculoşi. Iar ceea ce-i face periculoşi este faptul că încearcă să impună cu ajutorul puterii statului nişte opinii morale care în realitate sunt subiective. Cu alte cuvinte, încearcă să-şi prezinte interesul personal drept fapt moral obiectiv şi supralicitează consecinţele sociale pe care le are încălcarea acestor norme morale subiective.

Conservatorii, prin încercarea lor de a aduce biserica înapoi în ograda statului sau de a impune opinii motivate religios (precum anti-avortul) precum şi prin obsesiile lor naţionaliste, par că pur şi simplu au uitat lecţiile istoriei (precum războaiele religioase sau dezastrul naţionalist al celui de-al doilea război mondial şi al războiului din Iugoslavia). Dat fiind numele lor, pare bizar că tocmai ei fac asta, însă este adevărat. Conservatorismul nu se bazează pe respectul ştiinţific faţă de istorie, ci pe mitologizarea eroico-fantasmagorică a istoriei.

Un exemplu tipic este însăşi ideea că civilizaţia noastră ar fi „creştină”. În realitate, civilizaţia noastră este efectul depăşirii iluministe a creştinismului: este efectul înlocuirii ideii religioase de păcat cu ideea modernă de responsabilitate şi respectiv a înlocuirii virtuţii creştine a altruismului cu ideea de toleranţă.

Diferenţa dintre păcat şi responsabilitate este că păcatul este iertat de o terţă parte (de preot în urma spovedaniei) în timp ce ideea de responsabilitate presupune o relaţie doar între tine şi partea sau părţile vătămate. Dacă-i faci rău cuiva, nu poţi fi iertat decât de aceea persoană (iar crima este impardonabilă moral). O terţă parte are cel mult un rol de mediator al conflictului. Această diferenţă este extrem de importantă pentru că spovedania induce în societate ceea ce economiştii numesc „hazard moral”: dacă există o terţă parte care furnizează serviciul de „iertare”, costul iertării scade, şi atunci creşte tentaţia de a „păcătui”, i.e. numărul de acţiuni care necesită iertare. În schimb, într-o societate care a internalizat gândirea în termeni de responsabilitate (atât în plan personal cât şi legal), indivizii tind să fie mult mai grijulii pentru că costul iertării este considerabil mai mare. În plan legal, odată ce dispare rolul proeminent al terţei părţi care ne judecă după propriul său standard moral arbitrar (gândiţi-vă şi numai la divergenţele între diferitele variante de creştinism), libertatea creşte: în general vorbim astăzi de infracţiuni numai dacă A îi face rău lui B, şi nu dacă A face pur şi simplu ceva ce o terţă parte etichetează, din cine ştie ce motive, „rău”. Desigur, nu am ajuns încă la idealul liberal de a elimina complet din sistemul legislativ secularizarea ideii de păcat şi de a accepta drept infracţiuni numai activităţile cu victime, dar am ajuns foarte departe de societatea realmente creştină de la care am plecat. Din păcate, conservatorii încearcă să ne tragă înapoi în acea lume dezastruoasă.

În ceea ce priveşte diferenţa dintre altruism şi toleranţă, şi ea are efecte sociale importante. O societate bazată pe altruism, aşa cum sunt toate societăţile primitive, este în mod inevitabil o societate mult mai colectivistă. Nu pot să mă abţin să nu vă dau un citat provocator din Nietzsche:

Ideea aparent absurdă potrivit căreia cineva trebuie să acorde o valoare mai mare acţiunii proprii având drept scop binele altcuiva, decât aceleia al cărei scop este el însuşi, iar acest altcineva să procedeze la rândul său la fel etc. … are totuşi un sens: şi anume ca instinct al spiritului comunitar, întemeiat pe aprecierea că individual are, în genere, o însemnătate redusă, totalitatea indivizilor, în schimb, una mult mai mare, cu condiţia, tocmai, ca ei să formeze o comunitate înzestrată cu sentimentul solidarităţii şi cu un simţ moral colectiv. … Ideea mea: lipsesc ţelurile: iar acestea trebuie să fie individuale! Căci iată tendinţa generală: orice individ este sacrificat servind doar ca instrument. Ieşiţi în stradă dacă n-aveţi prin preajmă „sclavi” care să vă convingă. Încotro? La ce bun? (Voinţa de putere, 269)

În special datorită creşterii explozive a populaţiei, civilizaţia noastră a lăsat în urmă acest mod de gândire colectivist ce a devenit treptat tot mai inadecvat – în sensul că e imposibil de pus în practică la scară largă. Iar principiul cu care l-am înlocuit, principiul care menţine ordinea socială într-o societate cu o populaţie şi o diversitate atât de mare, este toleranţa. Această idee este sora responsabilităţii. Dacă responsabilitatea presupune că îţi poţi răscumpăra greşelile doar compensându-i corespunzător pe cei cărora le-ai făcut rău (şi nu prin gesturi simbolice, rituale), toleranţa presupune că trebuie să ai dreptul de a face orice nu face rău nimănui şi orice interacţiune voluntară care nu răneşte terţe părţi trebuie permisă, indiferent de obiecţiile morale, estetice sau religioase ale unor asemenea terţe părţi. Este ceea ce lui Patapievici îi place să numească „ordinea proprietăţii private”, dar de fapt este o ordine spontană ce acoperă mai mult decât doar proprietatea privată (de aceea prefer termenul mai general de „toleranţă”). Nici această idee nu a fost până acum implementată până la capăt, dar şi în această privinţă am mers foarte departe faţă de cum eram odată. Şi, desigur, şi aici avem o forţă intelectuală ce încearcă să ne tragă înapoi spre primitivism şi anume stânga politică.

În acest context al discuţiei despre „Weltanschauung”, principala obiecţie liberală la stânga postmodernă gen CriticAtac este că şi ei, asemeni conservatorilor, încearcă să impună la nivelul întregii societăţi unele dintre opiniile lor morale subiective. Şi, la fel cum politicile de tip conservator tind să submineze pacea socială creând conflicte inutile între diferite grupuri sociale, tot la fel fac şi politicile promovate de stânga. Singura diferenţă este că principiul moral diferă. Principala lor preocupare este de a impune altruismul cu forţa pentru că oamenii n-ar fi suficient de altruişti din proprie iniţiativă. De aici avem aşa-zisul stat social care-n realitate este un eşec lamentabil: nu numai că este falimentar şi riscă să ne sugrume productivitatea economică şi să ne îngroape în datorii, dar, datorită restricţionărilor pieţei muncii, a creat diviziuni formidabile – mai ales pentru că a blocat posibilitatea imigranţilor să se integreze social.

Paris 2005. Modelul francez al „Europei sociale” în acţiune

Trivializând puţin lucrurile, din punct de vedere liberal este greu de văzut o diferenţă fundamentală între conservatori şi progresişti: Unul vrea să-mi bage mâna în buzunar pentru ca să aibă bani de mai multe biserici, iar altul ca să susţină „arta modernă” sau ca săcumpere manuscrisele lui Cioran (sau ale altor rataţi). Unul vrea să-mi ia banii ca să-i dea „ajutor” unei corporaţii pentru a extrage nu ştiu ce aur din care eu oricum n-o să văd nici un leu şi făcându-mă părtaş involuntar la actele de ameninţare asupra localnicilorpentru a-i „convinge” să-şi vândă terenurile, iar altul ca să umple peisajul de mori de vânt care altfel sunt prea scumpe ca să fie rentabile. Nu văd nicio diferenţă între astfel de lucruri. Ambele sunt forme de hoţie la drumul mare şi sunt permise doar pentru că sunt făcute de stat.

Acelaşi gen de analogii este valabil şi în cazul restricţiilor pe care cele două tabere anti-liberale vor să le impună. Care-i diferenţa între conservatorii care vor să interzică prostituţia pentru că „noi suntem ţară ortodoxă” şi feministele progresiste care vor s-o interzică pentru că „afectează demnitatea femeii”? Care-i diferenţa între conservatorii care fac infarct dacă văd doi homosexuali ţinându-se de mână pe stradă şi o feministă care se simte violată dacă-i faci cu ochiul? Care-i diferenţa între musulmanii care nu suportă o caricatură a lui Mahomed şi progresiştii care sar să-i caftească pe E.O. Wilson sau pe James Watson? Până şi ignoranţa lor este similară – de pildă faţă de teoria evoluţiei: unul o scoate din manuale pentru că-i creaţionist, iar altul vrea să interzică plantele modificate genetic pentru că are impresia că site-ul Greenpeace ar fi o sursă de informaţie. Desigur, acestea nu sunt neapărat cele mai importante exemple, dar le dau alese aşa la întâmplare pentru a ilustra percepţia pe care o am.

Despre liberalizarea educaţiei

Când aud astfel de referiri la „hoţie” progresiştii de obicei se impacientează şi încearcă să se refugieze în conceptul de „extrenalitate”. Însă nu este deloc o practică înţeleaptă pentru ei. (În general este recomandabil să evite tot ce ţine de economie dacă vor să-şi menţină iluziile.) Cineva ca mine este dispus să acorde statului dreptul de a rezolva problemele cu externalităţile. Există însă extrem de puţine intervenţii ale statului care pot fi justificate astfel. De pildă, intervenţia statului pentru a furniza sau a subvenţiona educaţia superioară nu poate fi justificată astfel. Facultatea nu este un bun public pentru că oferta de educaţie superioară este excludabilă. Hm… Dar nu există totuşi o externalitate pozitivă de pe urma faptului că alţii în jurul tău sunt educaţi şi respectiv o externalitate negativă dacă sunt needucaţi? Răspunsul este „nu” pentru că educaţia superioară (dacă are cu adevărat vreo valoare şi din perspectiva altora) aduce cu sine venituri mai mari – deci persoanele educate sunt compensate pentru beneficiul pe care-l aduc celorlalţi, iar cele needucate sunt pedepsite pentru incapacitatea lor. Dacă se poate susţine că educaţia primară este un bun public, acelaşi lucru nu se poate spune şi despre nivelul universitar. Dar nu ştiu câţi dintre cei care se refugiază în apelul la externalităţi şi bunuri publice sunt dispuşi să accepte că statul nu ar trebui să dea nici un ban pentru a susţine învăţământul superior.

Stânga, în hermeneutica ei a suspiciunii, are un blind-spot spectaculos tocmai când vine vorba de suspiciunea faţă de stat. Adevărul este că nu avem un stat atât de gras pentru că ar fi necesar la rezolvarea eşecurilor pieţei. Asta-i doar raţionalizarea ipocrită. Motivul este că statul este o unealtă extrem de eficientă prin care diverse grupuri mici de interese reuşesc să obţină beneficii mari în dauna celorlalţi. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa este şi astăzi. Iar cei care pică de proşti în toată schema asta sunt în general tocmai cei mai săraci şi mai lipsiţi de putere. Să luăm din nou exemplul educaţiei superioare. Cine beneficiază de pe urma ei şi cine plăteşte nota? Adevărul empiric este că beneficiarii facultăţilor sunt în mod predominant bogaţii şi cei din clasa de mijloc superioară, cu alte cuvinte tocmai cei care sunt cei mai în măsură să o plătească. Realitatea este că susţinerea universităţilor de către stat reprezintă de fapt o subvenţionare a bogaţilor cu bani luaţi de la săraci (în special prin TVA).

S-ar putea ca, din ce am spus mai devreme despre Weltanschauung, răspunsul la întrebările lui Alin Fumurescu despre educaţie (1. Pentru ce educam oamenii? 2. La ce bun? 3. Ce se „cere”? 4. Cine stabileste si pe baza caror criterii nivelul de educatie la care ai ajuns?) să fie previzibil. Aceste întrebări pleacă de la o premiză greşită şi anume că trebuie să existe un standard unic impus de către stat: 1. că toţi oamenii trebuie educaţi în vederea aceluiaşi unic scop, 2. că toţi oamenii urmăresc să obţină de la educaţie acelaşi lucru, 3. că există o programă optimală adecvată tuturor, 4. că există nişte criterii sau principii după care ne-am putea ghida ca să descoperim prin puterea minţii şi gândirii raţionale care este acea programă optimală. Realitatea este însă că nu toţi oamenii urmăresc acelaşi lucru de la educaţie: poate fi o investiţie care să presupună dezvoltarea unor calităţi, poate fi un bun de consum pe care-l cumperi doar pentru că eşti curios în legătură cu anumite lucruri, poate fi o investiţie prin care-ţi sporeşti reputaţia ca urmare a obţinerii unei diplome prestigioase, poate fi o investiţie prin care obţii contacte personale cu alţi studenţi, utile apoi ca antreprenor, poate fi o investiţie prin care obţii o certificare (o hârtie) necesară doar datorită unor reglementări impuse de stat etc. În consecinţă, oamenii nu trebuie educaţi toţi în vederea unui scop unic pentru că nu există un scop unic. Şi cine trebuie să stabilească scopurile? Evident, normal ar fi să o facă fiecare pentru el! Iar cum scopurile sunt diferite, normal este să fie permise şi o serie întreagă de curicule diferite, fiecare bună pentru alt scop. Una este funcţionarea optimală a unei „fabrici de diplome” care ajută la depăşirea piedicilor administrative create de stat (diplomele respective sunt necesare datorită unor reglementări absurde ce există în prezent), şi alta este funcţionarea optimală a facultăţii de teatru şi film care, presupunem, este măcar parţial responsabilă pentru renaşterea filmului românesc. Dar cum ar trebui să fie stabilite aceste curicule şi moduri de funcţionare? În niciun caz ca astăzi, de către nişte birocraţi. Procesul de descoperire ar trebui lăsat liber – ar trebui să fie un proces antreprenorial de descoperire de oportunităţi şi de explorare liberă a metodelor de educaţie şi instrucţie, un proces care să funcţioneze contrâns doar de evaluările făcute de elevi, părinţi şi studenţi şi nicidecum de evaluările făcute de diverşi funcţionari ai statului (fie ei şi binevoitori).

Cred că majoritatea este de acord că în prezent educaţia oferită în România nu este de calitate prea bună. De asemenea, mi se pare necontroversată afirmaţia că această calitate proastă se datorează cel puţin în parte programei deficitare impusă de stat şi respectiv a criteriilor de evaluare deficitare. În plus, mi se pare că este rezonabil să presupunem că nici unul dintre miniştrii educaţiei de până acum nu a fost în mod activ malefic – intenţia din spatele tuturor reformelor sistemului de educaţie a fost bună. Cauza eşecului nu este reaua voinţă. În aceste condiţii mi se pare de-a dreptul absurd să se susţină că programa statului şi criteriile de evaluare ale statului trebuie impuse şi şcolilor, liceelor şi universităţilor private. Argumentul în favoarea acestei impuneri este ca nu cumva aceste şcoli, licee şi universităţi private să ofere educaţie proastă. Însă uitaţi-vă cine vorbeşte! Râde ciob de oală spartă. Adevărul este că această impunere împiedică procesul de descoperire antreprenorială a programelor şi criteriilor de evaluare bune. De ce face statul asta? Nu din prea multă grijă faţă de elevi şi studenţi, ci din grijă pentru el însuşi – din frica de a nu deveni rapid irelevant, din conştiinţa faptului că nu ar fi de fapt capabil să concureze. Cu alte cuvinte pentru că cei aflaţi în prezent în sistemul universitar de stat şi-ar pierde puterea şi prestigiul (nemeritat) pe care-l au.

În ce categorie trebuie plasaţi liberalii şi libertarienii?

Alin Fumurescu are desigur dreptate când spune:

[O]bsinuiti sa se identifice cu o tabara clar delimitata, obisnuiti sa „tina cu cineva”, oamenii intampina probleme serioase in momentul in care sunt scosi din zona de confort. Si-atunci prefera sa ignore problema. Daca seria de analize libertariene nu ar fi reusit nimic altceva, tot ar ramane de inregistrat ca un succes prin simplul fapt ca a pus, fara sa vrea, lupa pe un simptom – incapacitatea de gandi dincolo de „cutiute”. Un’ sa-i plasezi, de unde sa-i ataci? Sunt anti-comunisti, deci de dreapta. Dar sunt pro-choice, pro-droguri, pro-prostitutie (sic), deci sunt de stanga. Sunt pentru libertatea individului de a face ce-l taie capul, deci sunt de dreapta, dar cocheteaza totodata cu neo-marxistii lui Marcuse si hipiotii. Ptiu!

Maniera standard în care libertarienii se cataloghează pe ei înşişi este cu ajutorul rombului lui Nolan. Împărţirea clasică a spectrului politic de la stânga la dreapta se face aproximativ pe baza atitudinii faţă de egalitate: extrema stângă comunistă vrea egalitate a consumului, social democraţii egalitate de şanse, iar liberalii egalitate de drepturi; în timp ce, la drepta, creştin-democraţii şi conservatorii acceptă drept legitime şi inevitabile unele inegalităţi chiar dacă acest lucru e regretabil, în timp ce extrema dreaptă nu doar că acceptă inegalităţi ca legitime, ci doreşte ca statul să le impună în mod activ.

Clasificarea bidimensională a spaţiului politic

Rombul lui Nolan clasifică spaţiul politic după două variabile: toleranţa socială şi respectiv libertatea economică. (Se poate crea şi un cub adăugând în plus şi libertatea politică.) Pe acest grafic, stânga se plasează în zona toleranţei sociale mari dar restricţiilor economice, dreapta în zona intoleranţei sociale dar libertăţii economice, liberalii sunt în zona toleranţei sociale şi libertăţii economice mari, iar diametral opus faţă de ei sunt etatiştii (gen comunişti sau fascişti) care sunt atât intoleranţi cât şi restrictivi economic.

Unii oameni sunt surprinşi când descoperă ce poziţie au pe rombul lui Nolan. În caz că sunteţi curioşi, proiectul meu şi al Ancăi Matei despre conceptul de libertate conţine şi un test legat de rombul Nolan. Puteţi face testul (în limba engleză) aici: Freedom Talk. (Interesul pentru conceptul de libertate vine cumva firesc libertarienilor, însă ne-am străduit ca testul să fie complet agnostic politic – aşa că include şi preocupări specifice conservatorilor sau stângii, să nu vă mire acest lucru. Pentru rezultatele cititorilor Madame Blogary vedeţi aici.)

Dincolo de clasificarea libertarienilor, vreau să închei cu o remarcă răutăcioasă, dar, cred, corectă: Doctrina liberală/liberariană joacă un rol central în modelarea tuturor dezbaterilor politice actuale prin faptul că identitatea politică a tuturor este definită de natura fricii lor faţă de s-ar întâmpla dacă chiar am avea liberalism. Acesta este motivul pentru care rombul lui Nolan este relevant. Există de fapt două tipuri mari de frici de liberalism. Frica ce defineşte conservatorismul este frica faţă de presupusul „haos” pe care-l va declanşa „relativismul moral”, odată cu disoluţia autorităţilor morale capabile să enunţe „adevărul” în mod dogmatic, fără dubii. Desigur, liberalismul nu este relativist moral – el are la bază un cadru moral minimal şi anume ideea de toleranţă (interacţii exclusiv voluntare, respectarea proprietăţii şi a nu te băga în treaba altora), însă în acest cadru permite la nivel personal o varietate de norme morale care îi impacientează pe conservatori. Frica ce defineşte stânga modernă (care tună şi fulgeră împotriva „capitalismului” şi „neoliberalismului”) este frica faţă de presupusul „haos” pe care l-ar declanşa dereglementarea economică, „o să moară oamenii de foame pe străzi”, iar liberalilor, aşa fără inimă cum îi cunoaştem, n-o să dea doi bani pe ei etc. Pentru liberali însă actualul regim este „haos planificat” pentru că politicienii nu-s altruişti, partidele există doar ca unelte prin care membrii lor pot obţine putere şi beneficii materiale, reglementările economiei sunt făcute cu dedicaţie intereselor speciale (fie ele sindicate sau corporaţii), nicidecum din considerente ce ţin de binele public, şi în plus se mai şi schimbă după cum bate vântul şi cine se nimereşte să ajungă la putere, creând astfel un mediu de reguli complet instabil şi impredictibil. De asemenea, liberalii nu înţeleg cum o să se ajungă „să moară oamenii de foame pe străzi” din moment ce o creştere a competiţiei (ca urmare a eliminării reglementărilor ce impiedică intrarea pe pieţe) conduce la o scădere a preţurilor şi deci la o accesibilitate sporită a bunurilor şi serviciilor (mâncare, medicamente, chirii, transport pentru a enumera doar câteva domenii esenţiale care sunt în prezent supra-reglementate), lucru care ar afecta pozitiv în primul rând pe cei mai săraci.

Dacă vreţi o „perspectivă generală asupra lumii şi vieţii” ea este: Mai mult curaj oameni buni! Folosiţi-vă imaginaţia pentru a inventa soluţii la problemele reale pe care le avem, nu pentru a vă auto-băga în sperieţi cu problemele imaginare pe care le-am avea dacă am avea prea multă libertate. Iar apropos de „haos”, el înseamnă şi oportunitate, iar frică de haos merită să aibă doar cei care au în prezent puterea şi se tem, pe bună dreptate, că vor pierde controlul asupra noastră. Aşadar, haosul e bun. Haosul e combustibilul cu care merge evoluţia.

sursa: Contributors

Etichete:, , , , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: