V. Tismaneanu: Despre stânga şi dreapta în România de astăzi

A sosit momentul să distingem între personaje reale şi fantome. Delimitările, departajările ideologice nu sunt focuri de artificii retorice, politicile fiscale reprezintă anumite viziuni despre creşterea economică, de-comunizarea ţine de perspectiva morală asupra fundamentelor statului de drept.

A nu vedea ce s-a realizat intelectual, dar şi în planul propunerilor de politici publice dinspre centru-dreapta, înseamnă a nu cunoaşte spaţiul publicistic şi al conversaţiei democratice din România. Aceste lucruri sunt discutate de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică într-o carte importantă, „Reconstrucţia dreptei” (Humanitas, 2009). De asemenea, temele acestea sunt analizate în profunzime în volumul coordonat de Cristian Pătrăşconiu, „Reperele intelectuale ale dreptei româneşti” (Humanitas, 2010).

Stânga românească de azi este de fapt rezultatul unei serii de imposturi, uzurpări şi travestiuri. Dacă partidul succesor al PCR (FSN, apoi PDSR, apoi PSD) ar fi mers pe linia unei de-nomenclaturizări autentice (cum promitea solemn cândva Mircea Geoană), dacă şi-ar fi asumat ruptura cu sistemul Iliescu, dacă reînnodau tradiţia lui Titel Petrescu, Şerban Voinea, Iosif Jumanca, am fi avut despre ce vorbi. Dar acest partid şi-a ales ca model Partidul Revoluţionar Instituţional din Mexic. Doctrinar, stânga oficială românească este precară şi lipsită de orizont strategic-conceptual. Cea neoficială este marginală, stridentă, auto-centrată, lipsită de impact social. Pare să se sufoce în propria-i neputinţă. Am examinat aceste dileme politice, intelectuale şi etice în seria de dialoguri cu Mircea Mihăieş, apărute începând din 1996. Ediţia integrală, cu o nouă parte despre anii 2009-2011, tocmai a fost publicată la Editura Curtea Veche.

 Recent filosoful G. M. Tamas a fost invitat în Bucureşti pentru a conferenţia. G. M. Tamas îmi este un vechi prieten şi un intelectual strălucit, un umanist european care, spre stupoarea mea şi nu doar a mea, în ultimii ani, a virat într-o direcţie cu care nu ştiam să aibă minime afinităţi. Lecturile filosofice ale lui Tamas, contribuţiile sale la discuţiile despre naţionalism, tribalism, modernitate (mă refer la scrierile de dinainte de 2000) sunt serioase şi pline de intuiţii. G.M. Tamas a scris cândva un text memorabil intitulat „A Farewell to the Left”. Pe atunci, el era apropiat de François Furet şi alţi membri ai Committee on Social Thought al Universităţii din Chicago. Apoi, deziluzionat de experienţele sale în zona conservatoare şi neo-conservatoare, a scris „A Farewell to the Right”. Păcat că în această serie de adio-uri nu a izbutit să se plaseze la centru.

Am polemizat anul trecut cu G. M. Tamas în revista „22” numind stilul său (mai degrabă decât ideile, confuze şi nu tocmai coerente) marxism histrionic. În „Fantasmele salvării”, apărută în prima ediţie în 1998, îl citam de mai multe ori pe Tamas. În multe privinţe, ideile noastre convergeau. Din nefericire, a ajuns acum să încarneze el însuşi, cu ciudat entuziasm, aş spune de neofit, asemenea fantasme. G. M. Tamas a fost un disident autentic în Ungaria lui Janos Kadar şi că ar trebui să se ţină seama de acest lucru atunci când este criticat dinspre centrudreapta. Mă întreb însă dacă noii săi prieteni în România ar aplica aceeaşi regulă în cazul unui Antoni Macierewicz, unul dintre fondatorii KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor) din Polonia, în 1976, figura de vârf în rândul consilierilor mişcării „Solidaritatea”, atacat constant dinspre stânga în Polonia? Ori în cazul foştilor disidenţi cehi care au susţinut şi susţin necesitatea lustraţiei? Indignare cu geometrie variabilă?

În chestiunea intelectualilor români, problema lui Tamas este că intervine în polemici culturale, cu epistole solemn- acuzatoare, fără a avea bagajul informaţional care să-l ferească de gafe. Nu am uitat că la sfârşitul anilor 80, G. M. Tamas a fost membru al Consiliului Editorial al trimestrialului „Agora” condus de Dorin Tudoran (redactori erau Paul Goma, Michael S. Radu şi cu mine, un timp a fost redactor-şef adjunct Mihai Botez). Solidaritatea sa cu intelectualii critici din România a fost fermă şi constantă în acei ani grei. Dar mi-e teamă că el nu a urmărit atent dezbaterile intelectuale despre România interbelică din ultimii ani în spaţiul academic. Nu, Marx nu era interzis în România lui Ceauşescu. G. M. Tamas nu are decât să consulte programele analitice ale cursurilor de ştiinţe sociale din învăţământul superior ori să citească antologiile Marx şi Lenin. Hibridizarea fascistoidă a comunismului românesc nu a însemnat dispariţia marxismului, ci bastardizarea sa. Regimul comunist din România a fost unul de inspiraţie marxist- leninistă, nu tradiţionalistă, naţionalistă, corporatistă ori chiar fascistă. Dincolo de retorica regimului, neîndoios o combinaţie de stalinism şi fascism în ultimii săi ani, în clipa finală, în faţa plutonului de execuţie, Ceauseşcu a cântat „Internaţionala”.

sursa: Evenimentul Zilei

Etichete:, , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: