Am infrant! Suntem (aproape) egalii lui San Marino!

După ce naţionala pumelor ne-a tratat cu spatele (adevărat, având şi unele justificări legate de politica internă a Federaţiei Argentiniene de Fotbal) am reuşit cu chiu cu vai sa aranjăm un amical de pregătire cu San Marino. Adică, ce mai încolo, cu ciuca bătăilor din vechiul continent.

San-Marino, probabil la ora actuală singura echipă pe care o puteam învinge în delasare. Ceea ce s-a şi întâmplat, după un joc în care ai noştri au dovedit că nu au mai nimic din ce le-ar trebui: conducator de joc, coordonare, ambiţie, dăruire pe teren, şi mai ales marcatori. Un gol venit spre finalul partidei ne-a salvat de o ruşine epocală: să fim egalii celei mai slab cotate echipe nationale din Europa. Dar timpul nu este pierdut!

Cum s-a ajuns aici?

Nefiind un specialist pe zona strategiei de joc şi nedorind sa arunc în spatele prospătului antrenor întreaga vină a eşecului, mă voi limita la două cauze cumva exterioare meciului în sine, dar răspunzătoare pentru continua degradare a fotbalului romanesc.

Proprietarii de club. Fotbalul românesc a fost invadat după 1989 de către moguli de fotbal. Oameni detinând un capital financiar deseori fragil şi mai totdeauna de provenienţă dubioasă, de cele mai multe ori cu un ego invers proporţional cu experienţa şi cunoştinţele lor în domeniu. Dacă nu cumva faptul că vindeau seminţe pe stadioane înainte de 1989 le conferea o aură de cunoscători în domeniu. Unii dintre aceşti proprietari, atât din cauza a ceea ce au făcut cât şi din cauza a ceea ce nu au putut sa facă, au distrus la modul propriu echipele pe care le-au posedat precum un peşte posedă o „fată” de pe centură. Cazul Craiovei Maxima este cel care îmi vine în minte, dar el nu este unicul. Alţi proprietari, cuprinşi de mania grandorii, şi-au schimbat în timp atitudinea faţă de antrenori şi faţă de jucători – devenind odioşi prin felul în care patronează cu pompă aproape regală peste echipe tratate precum o turmă de oi.

Patronii de fotbal din ţara micilor şi a sarmalelor nu sunt nici destul de bogaţi, nici destul de bine clădiţi caracterial şi nici suficient de inteligenţi pentru a lăsa pe adevăraţii specialişti să managerieze clubul pe care îl deţin: de la problemele contabile (probleme care, Timişoara a dovedit-o, pot şi ele distruge o echipă – nu numai înfrângerile din teren) până la achiziţiile de jucători şi coordonarea acestora în afara terenului şi în jocul de fotbal propriu-zis.

Iar fotbalul românesc tinde, treptat, să se asemene proprietarilor de club: o managerie ciudată în care ipochimene decervelate confundă funcţiile lor biologice cu arta conducerii unui club de fotbal. Adevărat, exista şi excepţii, însă doar pentru a confirma regula.

Jucătorii. După mine jucătorii de fotbal joacă un rol de victime vinovate în ciudata şi trista piesă de teatru numită fotbalul românesc. Victime vinovate căci mulţi dintre ei, intraţi devreme în arenă, rămân pe veci un fel de etern retardaţi, cu comportamente sociale la nivelul vârstei de 15-17 ani. Clienţi veşnici ai barurilor de fiţe, iubitori de lucruri stralucitoare  şi de prost gust (de la maşini la femeile de consum public cu care se afişează) şi cu un caracter de plastic, ce am putea aştepta de la ei? Când tu, jucător al unui club considerat de elită, te împleticeşti aburit pe scările barului cu o zi înainte de un derby sau cînd tu, jucător de naţională, te întorci la miez de noapte în cantonament tocmai înaintea meciului (fie el si unul amical!) – ce ai putea să oferi ca model tânărului care abea îşi începe activitatea în cadrul unui sport care ar trebui să fie şi unul al tuturor sacrificiilor? Ceea ce începe prost se termină şi mai prost… aşa că ar trebui să fim pregătiţi pentru tot ce ar putea fi mai rău.

Undeva la mijloc, între Scyila proprietarilor de club şi Caribda jucătorilor, se află antrenorii. Nu îi idealizez. Cunosc destul de multe poveşti sordide despre ce pot, ştiu şi fac unii antrenori în fotbal. Dar afirm cu tărie că în actuala situaţie a fotbalului românesc antrenorii pot juca un rol esenţial în renaşterea acestui sport. Antrenori cu caracter şi voinţă puternice pentru a putea să reziste atât în faţa mârâielilor îngălate ale proprietarilor cât şi a acelora, nu mult mai articulate, ale jucătorilor. Antrenori apăraţi de contracte ferme, care să limiteze abuzurile şi să le maximizeze capacitatea de acţiune. Şi, desigur, responsabiliztatea. Avem nevoie de o nouă legislaţie pe domeniul contractelor de muncă ale antrenorilor. Se aude?

P.S. Mi se va reproşa că, totuşi, nu am vorbit practic nimic despre partida de ieri a Naţionalei. Păi ce – merită să vorbim despre acel joc?

articol aparut si in Blogatu

Etichete:, , ,

Un comentariu pe “Am infrant! Suntem (aproape) egalii lui San Marino!”

  1. Ioana 12 august 2011 la 8:57 PM #

    /,,,/ sunt eu! eu sunt aici! eu sunt chipul cel adevarat al victoriei!
    am înfrânt în toate bataliile! am cutreierat toate utopiile! / …/
    Lucian Vasilescu

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: