V. Tarko: Teoria votantului median, retorica electorală şi miza existenţei USL

În varianta sa cea mai simplă, teoria votantului median spune că dacă există două partide, unul de stânga, unul de dreapta, şi o distribuţie ideologică a votanţilor sub forma unei curbe Gauss, partidele vor tinde să-şi modifice mesajele şi programele în aşa fel încât să se apropie de centrul acestei distribuţii a votanţilor. Lupta dintre partide se dă pe votantul median pentru că doar acesta stă în dubiu cu cine să voteze. În cazul nostru, situaţia e puţin mai complicată pentru că avem mai multe partide, dar nu e imposibil de abordat.

Un sondaj făcut de SNSPA în Bucureşti, coordonat de Alfred  Bulai şi Cătălin Augustin Stoica, ne oferă datele pentru a verifica în ce măsură se potriveşte această teorie cu realitatea şi de a înţelege apoi prin prisma ei comportamentul politic al partidelor, de pildă de ce s-a creat alianţa USL.

Înainte de a vedea aplicaţia la cazul nostru concret, e necesară o precizare. Unul dintre miturile cele mai populare în legătură cu comportamentul votanţilor este că ei ar vota în funcţie de interesul lor personal – că ar vota partidele despre care ei îşi închipuie că vor lua măsuri ce le vor aduce lor beneficii. De pildă se crede că pensionarii ar vota cu PSD pentru că PSD susţine creşterea pensiilor şi a altor ajutoare. Realitatea, poate surprinzătoare, însă susţinută empiric de multe studii, este că majoritatea oamenilor votează ideologic – votează cu partidele despre care ei îşi închipuie că vor lua măsuri în favoarea „binelui general”. În cazul exemplului dat, pensionarii votează cu PSD pentru că majoritatea dintre ei, trăind toată viaţa în comunism, realmente sunt de stânga din punct de vedere ideologic.

Există şi o explicaţie teoretică a acestui comportament al votanţilor: oamenii nu-s atât de naivi încât să-şi imagineze că votul lor chiar contează (că un vot ar putea într-adevăr influenţa rezultatul alegerilor), motiv pentru care votul nu este văzut de nimeni drept o unealtă eficientă prin care să-şi promoveze interesul personal. Votul este văzut în schimb drept un mijloc prin care să-şi manifeste identitatea lor politică – este ceea ce se numeşte „vot expresiv”. Astfel, ceea ce contează cel mai mult în determinarea rezultatelor alegerilor este autoidentificarea politică a votanţilor şi respectiv percepţia lor asupra ideologiilor partidelor.

Ce ne spune sondajul SNSPA despre votantul bucureştean

Din sondajul SNSPA ceea ce ne interesează pe noi pentru a putea face o predicţie cu ajutorul teoriei votantului median sunt următoarele date: autoidentificarea ideologică a respondenţilor (p. 52) şi percepţia asupra ideologiilor partidelor (p. 53). Figura 1 prezintă aceste date. Procentele din figură sunt renormalizate în aşa fel încât să însumeze 100% după eliminarea celor apolitici sau care au refuzat să se indentifice în paradigma stânga-dreapta (20%). Neştiind nimic despre aceşti 20%, nu putem decât să presupunem că, în măsura în care votează, ei sunt distribuiţi la fel ca şi ceilalţi – aceasta este una dintre sursele posibile de erori.

De asemenea, ne interesează sondajul despre intenţiile de vot pentru Consiliul Local (p. 41-2) pentru a putea compara predicţia cu realitatea. Dacă teoria votantului median se comportă onorabil o putem folosi apoi pentru a înţelege strategiile partidelor, evalua eficienţa acestor strategii şi analiza consecinţele pe care diferite strategii posibile le-ar avea.

Fig. 1. Autoidentificarea politică a votanţilor şi percepţia asupra partidelor

Observăm că cei mai mulţi bucureşteni se auto-identifică de centru, dar distribuţia per total favorizează uşor drepta faţă de stânga.

O primă predicţie calitativă a modelului votantului median se verifică: după cum se vede, atât partidele de dreapta cât şi cele de stânga se înghesuie spre centru. Logica este următoarea: votanţii foarte de dreapta oricum nu vor vota cu PSD, aşa că atenţia principală a PNL şi PDL este să-i atragă pe votanţii moderaţi. Similar, PSD nu are nevoie să se obosească să-i atragă pe cei foarte de stânga care oricum nu vor vota cu PNL sau PDL, ci trebuie să-i convigă pe cei de centru şi de centru-stânga.

Pe partea dreaptă, conform percepţiei publicului, PNL şi PDL sunt practic indiscernabile ideologic, ambele fiind partide de centru-dreapta, foarte apropiate de centru. Vedem că numai 8% din electorat are exact profilul lor ideologic însă, după cum spuneam, cei „autentici de dreapta”, chiar dacă sunt nemulţumiţi de „concesiile stângiste” ale celor două partide oricum nu vor vota cu PSD, fiind deci un „electorat captiv” de dreapta. Cine ia voturile celor din coloanele 6-10? În absenţa unor informaţii suplimentare, vom presupune că ei se împart jumi-juma între cele două partide de dreapta. Această presupunere nu este probabil strict adevărată şi reprezintă deci o sursă suplimentară de eroare.

Pe partea stângă, PSD este şi el foarte apropiat de centru, însă aici situaţia este mai complicată pentru că există o serie de partide care se interpun între el şi votantul median. În afară de UNPR, celelalte partide (PRM, PNG, PP) sunt de fapt partidele extremiste însă ele sunt percepute de publicul larg ca fiind de centru-stânga. Situaţia este clară în ceea ce-i priveşte pe votanţii din coloanele 1-3, ei mergând la PSD. În ceea ce-i priveşte pe cei din coloanele 4-5, îi împărţim jumi-juma între USL (PSD+PNL) şi grupul de centru-stânga (PRM, PNG, PP, UNPR). Din nou, nu ştim exact proporţia, însă asta-i tot ce putem faceîn lipsa unor informaţii suplimentare.

Acestea fiind spuse, putem trasa o predicţie în baza teoriei votantului median asupra scorurilor partidelor:

o        USL: coloanele 1-3 + jumătate din coloanele 4-10

o        PDL: jumătate din coloanele 6-10

o        Restul: jumătate din coloanele 4-5

Potrivirea cu sondajul real este uimitoare (fig. 2):

Fig. 2. Comparaţia dintre predicţia modelului votantului median şi sondaj

Vedem deci că, în ciuda surselor de eroare amintite, teoria votantului median funcţionează chiar mai bine decât ne-am aştepta. Putem deci să o folosim cu relativă încredere pentru a analiza strategiile partidelor.

De ce există USL, cum funcţionează lupta electorală între PDL şi USL, şi de ce nu există partide autentic liberale sau socialiste

Principala concluzie pe care o putem trage de mai sus este despre motivul real pentru care există USL: în ciuda posibilelor aparenţe create de retorica publică, rolul său principal nu este de a lupta cu PDL, ci de a submina suportul electoral al UNPR şi al partidelor extremiste. După cum se vede din figura 2, în absenţa USL – deci a unei alianţe care acoperă prin cei doi poli ai săi centrul electoratului – o mare parte din votanţii mediani ar fi luaţi probabil de partidele percepute ca fiind de centru-stânga, care s-au interpus între PSD şi centru. USL are deci rolul principal de a evita repetarea situaţiei din 2000 când PRM a luat o proporţie foarte mare din voturi. (Trebuie ţinut cont că analiza de mai sus se bazează pe datele despre Bucureşti care este mai de dreapta decât restul României; deci pierderile procentuale ale PSD datorate existenţiei partidelor de „centru-stânga” sunt mai mari în capitală, în timp ce ale PDL-PNL sunt mai mari în restul ţării.)

Un alt lucru care devine transparent este ce se ascunde de fapt în spatele luptei retorice dintre PDL şi USL. Pentru ca PDL să câştige cât mai mult el trebuie să schimbe percepţia publică a PNL. Acesta este desigur exact punctul central al discursului lui Emil Boc şi al susţinătorilor PDL în general. Într-adevăr, dacă publicul începe să perceapă PNL ca fiind mai de stânga – sau dacă, spre bucuria PDL, ar începe să-l perceapă ca fiind la stânga centrului – atunci PDL ar lua o proporţie mai mare sau chiar pe toţi votanţii de dreapta. Asocierea cu PSD are desigur acest efect asupra percepţiei PNL, însă, cel puţin momentan, pare greu de crezut că ar putea trece de-a dreptul la stânga.

În opoziţie cu strategia retorică a PDL, înţelegem acum strategia retorică de dreapta a PNL, în special prin intermediul luărilor de poziţie ale lui Dinu Patriciu. După cum remarcă de pildă doamna Pippidi, „[d]e cîteva luni editorialele sale au luat o turnură ideologică mai radicală, criticînd deopotrivă partidul de la putere şi PNL ca fiind lipsite de viziunea cu adevărat liberală, care ar putea scoate ţara din criză”. Putem înţelege aceste editoriale în două feluri: Ele pot fi văzute ca o încercare de a asigura votanţii de dreapta că PNL continuă să aibă şi o componentă liberală, chiar dacă, din diferite motive, ea a trecut temporar în plan secund în cadrul USL. PNL pare deci să dopte o strategie retorică interesantă. Pe de o parte, Crin Antonescu cimentează alianţa USL şi se luptă alături de PSD pentru ca votanţii mediani să nu intre în portofoliul UNPR şi al partidelor extremiste, iar pe de altă parte Dinu Patriciu încearcă să menţină reputaţia de dreapta a partidului. Interpretarea alternativă este că ar exista o ruptură reală în PNL şi că Dinu Patriciu, spre neplăcerea sa, culege acum roadele politicii pro-PSD pe care a introdus-o el însuşi în partid.

Merită analizată şi o altă afirmaţie a doamnei Pippidi:

„De ce nu face PNL un program agresiv de tip georgian? Bănuiala mea este că, 1. Nu au idee că aşa ceva există şi nu au idee în general, şi 2. PNL are din păcate un grup masiv de oameni de afaceri care nu reprezintă de fapt întreprinzătorii din România, ci s-au îmbogăţit în afaceri cu statul sau beneficiind de favoritism din partea statului.”

Din perspectiva teoriei votantului median, această viziune este evident greşită, expresia unui anumit wishful thinking din partea domniei sale, ce nu ţine cont de structura reală a ideologiei electoratului. Conform fig. 2, un partid „agresiv de tip georgian” nu ar lua decât maxim 9% din voturi inclusiv în Bucureşti, şi nu ar fi de mirare dacă la alegerile naţionale nici nu ar trece de pragul electoral. Chiar dacă putem empatiza cu frustrarea doamnei Pippidi, trebuie totuşi remarcat de dragul realismului că diagnosticele sale (punctele 1 şi 2 citate mai sus) au probabil puţină legătură cu motivele pentru care nu există un partid radical liberal. Un asemenea partid nu există pentru că (1) nu există un public radical liberal suficient de mare şi (2) pentru că pragul electoral foarte înalt scoate din joc potenţialii competitori venind din acea direcţie. Atâta timp cât nu există un public de votanţi liberali, nu este de mirare că nu există nici partide liberale. Frustrarea domnei Pippidi este deci prost drecţionată: nu ar trebui să fie îndreptată spre partidele actuale „insuficient de dreapta”, ci către însăşi populaţia României. Sau măcar către intelectualii de dreapta care de 21 de ani nu au reuşit să răspândească prea bine crezul liberal.

Este interesant de remarcat şi faptul că pragul electoral este folosit de partidele existente pentru a se asigura că nu vor avea probleme de pe urma unor „radicali”. PDL şi PNL nu au nici un interes să vadă o parte din electoratul lor actualmente captiv devenind nesigur pentru că ar avea şi opţiunea să voteze cu un partid de tip georgian. De ce să se complice luptând şi cu o forţă politică radical liberală, când pot să se menţină în poziţia călduţă actuală? Similar, PSD nu are nici un interes să fie nevoit să intre în competiţie pe partea stângă, să-i vadă de pildă pe cei de la CriticAtac făcându-şi partid sau să-l vadă pe Remus Cernea în parlament.

Concluzie

Este o greşală să credem că politicienii sunt liberi să facă orice ar vrea şi că doar ignoranţai-ar împiedica să facă ceea ce ar fi bine din punctul de vedere al publicului larg. Politicienii nu sunt nişte altruişti incurabili care nu pot să doarmă noaptea de grija binelui public. În ciuda clişului de presă că politicienii ar fi în general nişte idioţi, adevărul este că sunt nişte profesionişti ai jocului lor.

Acelaşi lucru pare să le scape şi celor care se entuziasmaseră acum jumătate de an legat de  înfiinţarea unui noi partid. Ei credeau că pot face un partid doar pe bază de idealism, un partid în care membrii sunt mânaţi în luptă de patriotism şi de dorinţa de a face ce trebuie. Însă, după cum a explicat Mancur Olson acum multă vreme, în realitate, orice organizaţie de proporţii, partidele inclusiv, există numai dacă membrii ei au de pe urma apartenetenţei la organizaţie anumite beneficii pe care nu le-ar fi avut altfel. Partidul lui Cristian Ghinea nu a oferit însă membrilor decât costuri, şi de aceea a eşuat. Spre deosebire însă de acest partid utopic, partidele actuale se pricep foarte bine la ceea ce fac, la cum să se descurce într-un joc politic ce presupune pe de o parte abilitatea de a strânge cât mai multe voturi spunând publicului ceea ce vrea să audă şi pe de altă parte abilitatea de a folosi puterea politică pentru a obţine diverse beneficii speciale pentru ei şi asociaţii lor.

Părerea mea este că publicul larg şi calitatea jurnalismului ar avea foarte mult de câştigat dacă cei care scriu în presă s-ar familiariza mai bine cu astfel de detalii ale teoriei alegerii publice. Întrebările  pe care şi le pun şi temele investigaţiilor lor ar fi diferite şi mult mai relevante pentru a înţelege ce se întâmplă, de ce au loc alianţele politice care au loc, care sunt constrângerile cu care operează partidele atunci când decid să includă sau nu ceva în programele lor, sau care sunt motivele pentru care un proiect de lege ajunge să fie sau să nu fie votat.

sursa: Contributors

Etichete:, , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: