G. Șerban — Atunci când votăm emoțional

Există în România o masă de votanți care nu sunt fideli unui partid ci unei emoții.

În 2004 emoția era PDL. În 2012 era USR înainte să existe USR. În 2016 era PSD. Acum e AUR. Aceiași oameni? Nu neapărat. Același mecanism? Absolut.
Caută pe cineva care să pară că nu e din sistem, că e altfel, că a venit să dărâme tot ce e putred — și votează entuziast până când descoperă că și ăla e din sistem, că și ăla minte, că și ăla a furat sau va fura.
Moment în care migrează spre următorul salvator disponibil, proaspăt și neambalat încă în scandaluri.
E o democrație pe abonament. Dezamăgirea e inclusă în preț. Reînnoirea se face automat la fiecare ciclu electoral.

În doi ani de covigar la cârmă PSD a pierdut cap-coadă tot ce se putea pierde.
Credibilitate — dusă. Electorat — migrat.
Miniștri — demisionați cu comunicat solemn care explică că demisia nu e demisie.
Strategie — inexistentă sau, mai rău, autodistructivă.
Grinda de lemn adusă zilnic în față — stabilă, previzibilă, neinspirat de consistentă — a tras în jos mai mult decât a susținut.
Bolovanul ăla care stă acolo în fiecare zi trage după el un partid întreg spre fundul sondajelor cu fidelitatea unui ancoră aruncată în mare fără corabie atașată.
Sub 14% până la sfârșitul anului nu e surpriză. E destinație. E ce se întâmplă când timp de doi ani singura ta strategie e să explici de ce nu ești tu de vină pentru ce ai făcut tu — în fața unui electorat care a văzut filmul, știe finalul și și-a cumpărat deja bilet la altă sală.

Când ești la putere și distribui în același timp comunicate despre cum puterea pe care o ai ia decizii proaste pe care tu nu le susții — electoratul nu face media aritmetică.
Nu se gândește: jumătate guvern plus jumătate opoziție egal centru rezonabil.
Se gândește: minte. Și migrează.
Acesta nu e un fenomen complex care necesită antropologie politică avansată.
E bun simț de bază pe care covrigarul de la cârma PSD l-a ignorat sistematic doi ani la rând cu o consecvență demnă de o cauză mai bună.
Picioarele în două bărci. Bărcile se depărtează. Apa e rece. Costumul e scump.
Comunicatul de presă explică că scufundarea nu reprezintă o abandonare a navigației.

Ideea de a imita AUR a fost a doua capodoperă a GRINDEI DE LEMN.
Dacă electoratul fuge la ei, de ce să nu devenim și noi puțin AUR? De ce să nu preluăm retorica, naționalismul ieftin, conspirațiile de duzină și discursul anti-sistem al unui partid care e el însuși sistem până în măduva oaselor?
Pentru că spațiul e ocupat. Și pentru că electoratul AUR vrea originalul, nu copia.

Când ai de ales între AUR autentic și PSD care face pe AUR, alegi AUR.
E ca și cum ai avea de ales între o curcă adevărată și un papagal care imită curca — în cele din urmă preferi originalul, fie el și mai zgomotos și mai prost.
USR a pățit-o identic. A început să imite PSD pe alocuri ca să recupereze electorat de centru.
A pierdut și centrul și aripa și a rămas cu o adunătură de indeciși care nu știau exact ce votează.

Același film. Altă distribuție. Același final.
Și acum partea bună — singura din toată analiza și motivul pentru care merită continuată conversația.

Bolojan trage PNL la 21% în sondajele recente. Trage — verb activ, cu efort, împotriva curentului și împotriva propriului partid care s-a obișnuit cu deriva și nu știe exact ce să facă cu cineva care pare că merge într-o direcție fixă.
21% înseamnă că există un electorat de centru-dreapta care nu a fugit la AUR, nu s-a dus la PSD și nu a renunțat complet la ideea că România poate fi guvernată de oameni care citesc dosarele înainte să le semneze și care nu inaugurează praz la stațiile de autobuz.
Acel electorat există. Tace. Așteaptă.
Și când cineva îi oferă ceva credibil — nu perfect, nu mesianic, ci pur și simplu credibil și consecvent — apare în sondaje și trage după el un partid întreg.

Geertz ar fi numit-o „persistența speranței raționale în context cultural advers.”
Mead ar fi studiat-o ca fenomen de rezistență culturală la presiunea conformismului politic.
Lévi-Strauss ar fi văzut în ea structura binară fundamentală: haos versus ordine, deriva versus direcție, curcă versus bufniță reală.
Eu o numesc simplu: oameni care vor pe cineva care să nu-i ia de proști în fiecare dimineață.

E o cerință modestă. În România anului 2026, e revoluționară.

Sub 14% până la sfârșitul anului nu e catastrofă. E consecință. E ce se întâmplă când timp de doi ani singura ta strategie e să explici de ce nu ești tu de vină pentru ce ai făcut tu.
Intrarea în plutonul USR și al suveraniștilor — cu tot cu bagaj cu tot — e biletul natural al unui partid care a ales să fie simultan guvern și opoziție, simultan stânga și dreapta, simultan responsabil și victimă, și a reușit performanța rară de a nu convinge pe nimeni în nicio direcție.

sursa: FB