Zoe Petre (CriticAtac): Unde sînt liberalii?

Propunerea de dezbatere pe care echipa CriticAtac o lansează suscită deopotrivă interes și o oarecare nedumerire. Interes – fiindcă actuala confuzie între liberalism și neoliberalism este pernicioasă și riscantă pentru evoluția politică ulterioară a societății. Nedumerire – pentru că textul de pornire nu doar că nu definește clar termenii în care își propune să desfășoare discuția, ci lasă chiar de cîteva ori impresia că ar schimba pe parcurs sensul acestor termeni,  fără preaviz, ca să spun așa.

Despre cine vorbim? 

Există o pletoră de definiții ale liberalilor și liberalismului, nu prea clare nici măcar în ultimii ani ai sec. XVIII, cum o dovedește o epigramă a lui Écouchard Lebrun: Qu’est-ce que ce mot libéral, / Que des gens d’un certain calibre/ Placent toujours tant bien que mal ?/ – C’est le diminutif de libre. Totuși, în deceniul imediat următor, sensul generic de promotor al libertăților cetățenești, începe să se coloreze politic, deschizînd calea constituirii partidelor liberale în întreaga Europă. În Principatele Unite, devenite apoi Regatul României, liberalii și partidul care îi reunea devin principalii continuatori ai temelor revoluțiilor de la 1848 și joacă un rol esențial în construcția statului român modern, fiind autorii reformelor agrare, al refontelor constituționale tot mai democratice, ai votului universal.

Din această foarte sumară evocare, putem conchide că liberal definește azi fie, în sens restrîns, pe membrii și simpatizanții Partidului Național Liberal reînființat în decembrie 1989, fie, în sens larg, pe cei care susțin activ respectarea și sporirea drepturilor și libertăților cetățenești.

Acest sens larg pare a fi punctul de pornire al textului supus aici dezbaterii noastre, cîtă vreme acesta evocă în primele rînduri ca exponenți ai liberalismului nu pe exponenții PNL, ci pe intelectualii dizidenți care s-ar fi legitimat prin invocarea tradiției liberale. Dar acesta este doar punctul de pornire, fiindcă, imediat după asta, cînd constată eșecul coagulării unor voci și mișcări liberale în spațiul public autohton,  textul alunecă în zona politicului, unde nu mai are acoperire. Și asta pentru bunul motiv că ideile liberale și-au găsit foarte repede un vehicol politic important, PNL, partid care a participat foarte activ la primele mișcări de contestare a FSN și a obținut în alegerile din 1990 un scor mult mai consistent decît a reținut ulterior memoria colectivă, de peste 10%.

În primăvara lui 1990, ideile generic liberale reprezentau subtextul Proclamației de la Timișoara, pentru ca în toamnă să definească, pe de altă parte, principala vocație a Alianței Civice, și să capete o înfățișare politică odată cu constituirea, în primăvara anului următor, a Partidului Alianței Civice. Fluctuațiile și sciziunile dintre diferite partide de orientare liberală le-au știrbit acestora din eficacitate, nu din identitatea lor de esență.

Disidență, rezistență, liberalism

Ceea ce cred că textul dvs. voia de fapt să exprime este mirarea că tocmai  acele personalități intelectuale pe care ne-am obișnuit să le identificăm cu o anume rezistență față de ceaușism se dovedesc azi seduse de un model anti-liberal. Așa e, și ne putem chiar întreba, retrospectiv, dacă au protestat illo tempore – cît au protestat – în numele unei viziuni liberale sau a altor opțiuni ori din pulsiuni emoționale, poate mai puțin definite în plan conceptual.

Aș atrage atenția, colateral, că un fenomen similar s-a petrecut și în Rusia, unde – spre stupoarea sponsorilor occidentali, și mai ales americani – cele mai răsunătoare nume din conducerea ONG-urilor moscovite și petersburgheze de inspirație liberală, în frunte cu Fundația Soros și cu National Endowment for Democracy, au devenit principalii ideologi ai regimului Putin, teoreticieni subtili ai așa-zisei managed democracy, și, evident, beneficiari fericiți ai noii prosperități generate și redistribuite de la Kremlin.

Neoconservatorismul fraudulos

Textul dvs. inaugural observă, cît se poate de corect, că un neoconservatorism dintre cele mai schematice a devenit pentru puterea politică actuală principala ipostază a tranziției post-integrare, și – cum bine spuneți – a făcut posibilă articularea unui program neoconservator și populist din ce în ce mai autoritar și agresiv.

O guvernare votată pe temeiul lozincii “Să trăiți bine”, și care declară apoi cu cinism că statul nu are mijloace pentru a se achita de obligațiile asumate în schimbul impozitelor pe care le-a incasat deja, este altceva chiar decît cea mai brutală guvernare neoliberală. O asemenea guvernare și-ar fi anunțat intențiile – așa cum au făcut-o Margaret Thatcher sau Ronald Reagan încă din campaniile care i-au adus la putere, sau cum face acum Tea Party în SUA –  și, dacă reușește ca, pe această bază, să cîștige alegerile – așa cum au cîștigat Reagan sau Margaret Thatcher –  diminuează mai întîi dramatic contribuțiile cetățenilor, pe care îi lasă astfel să-și gestioneze singuri banii și să-și asume individual răspunderea pentru organizarea propriei existențe. Că se întîmplă ca, de pe urma acestei opțiuni explicite, să rămînă cam 45 de milioane de persoane fără asigurare medicală, e altă poveste, dar măcar asta e consecința clară a unei alegeri pe care o majoritate a cetățenilor SUA au făcut-o cîndva.

La noi, secvența este inversă : decizia politică de amputare a serviciilor sociale datorate de stat către cetățeni este mai întîi pusă în operă, transformînd pe nepusă-masă în program post hoc de guvernare un pretins model care se revendică de la un neoconservatorism  simplificat și rudimentar. Un program pe care nimeni nu l-a enunțat în campania electorală, dimpotrivă, un program pe care în consecință nimeni nu l-a validat prin vreun vot, și care a devenit operant exclusiv prin prestidigitație și prin fraudă.

PDL și-a  făcut campaniile electorale succesive cu angajamentele unei stîngi populiste, dar a guvernat apoi ca un fel de dreaptă extremă, în “parteneriat” cu ortodoxia, o oligarhie destructivă și disprețuitoare față de firava clasă de mijloc pe umerii căreia ajunsese la putere. Perspectiva unei societăți de mîna a doua, unde o forță de muncă slab calificată se investește doar în infrastructură și dotări de care nimeni nu are nevoie, va prăbuși curînd România, în plină epocă a dezvoltării pe baza cunoașterii, într-un ghetou intelectual și politic încă și mai prielnic derivelor anti-democratice.

Unde au fost/sînt liberalii?

Întrebarea Unde au fost liberalii când milioane de oameni râmâneau fără slujbă în urma privatizărilor din ultimii 20 de ani? nu e cea mai pertinentă dintre întrebările posibile în acest context. Ar fi mai potrivit să ne întrebăm unde a fost stînga în aceste împrejurări, și răspunsul este “ în guvernul Văcăroiu”, dacă dăm credit pretenției FSN/FDSN/PDSR/PSD că ar reprezenta stînga în România postdecembristă, fie singur, fie în compania selectă care s-a numit “patrulaterul roșu”, și care includea un partid “social” și un altul zis socialist.

Liberalii, fie ei în sens restrîns, fie în sens larg, nu puteau fi absenți din teoria sau practica privatizării, cel puțin începînd din 1997, cînd reforma economică s-a realizat cu adevărat. Au fost prezenți și activi, alături de ceilalți membri ai coaliției de guvernare CDR – USD – UDMR, și au privatizat asumîndu-și consecințele acestui proces, precum și o parte – la drept vorbind modestă – a beneficiilor. Dar atrag atenția că tot liberalii – prin dl. Călin Popescu Tăriceanu, atunci Ministru al Industriilor, au inițiat și programul de compensări, și pe cel de reconversie a forței de muncă, ambele finanțate de guvern. Dimpotrivă, reformatorii din actuala coaliție condusă de PDL reformează pe socoteala exclusivă a celor reformați.

Dacă vi se pare însă că liberalii ar fi fost absenți din lupta contra derivelor autoritare postdecembriste, cred că vă înșelați de două ori. Liberalii în sens politic restrîns au fost cît se poate de prezenți încă din primii ani de după revoluție în confruntările cu tentațiile autoritariste: vă amintescă doar episodul de la 29 ianuarie 1990, cînd PNL a vădit o forță de mobilizare exemplară, și cînd tot PNL a impus guvernării Iliescu-Roman o măsură de  o mare importanță pentru blocarea restaurării partidului-stat, și anume desființarea organizațiilor FSN din întreprinderi și instituții. Este un episod prea adesea uitat, dar care a avut de fapt efecte de durată în întreaga evoluție politică ulterioară. Liberalii în sens larg, pe de altă parte, au rămas statornic în CDR chiar cînd o parte a PNL a părăsit opoziția unită. Tot ei au obligat de fapt partidul să revină în CDR și au contribuit la prima alternativă democratică, cea din 1996; mai mult, electoratul urban de orientare liberală a contribuit în mod esențial și în 2004 la victoria contra lui Adrian Năstase, devenit epitomă a oligarhiei moștenitoare a nomenclaturii.

Ce e adevărat în interogația citată este însă referirea la dezertarea societății civile de coloratură generic liberală de la datoria de onoare care îi revenea după alegerile din 2004: aceea de a asuma opoziția față de instalarea derivei autoritare a regimului actual, însoţită de abuzuri grave împotriva unei nesfîrşite serii de drepturi individuale. Doar că tocmai aici s-a văzut că, acolo unde societatea civilă a dezertat, societatea politică a înțeles mult mai repede pericolul și a găsit forța de a i se opune. PNL și simpatizanții săi au putut rezista, chiar dacă această derivă își avea originea într-un partid politic aliat: amintiți-vă, ca să dau un singur exemplu, de rezistența PNL împotriva proiecelor de legi ale siguranței statului, susținute cu atîta fervoare de președintele Băsescu încît a și nesocotit atunci pînă și faptul că funcția sa nu îi dădea dreptul constituțional de inițiativă legislativă.

 Să vorbim clar

Reiau ideea din introducerea textului meu: dacă nu ne clarificăm termenii, nu avem cum ieși din ambiguitate. E evident că un număr îngrijorător de voci cu autoritate în spațiul public, multe aparținînd unor personalități care se distanțaseră vizibil de regimul național-comunist înainte de prăbușirea acestuia, au decis în 2004 că ascensiunea lui Adrian Năstase trebuie să fie oprită, tocmai fiindcă tindea să alunece spre un regim oligarhic și autoritar. În acest context, acești intelectuali – mai mult sau mai puțin liberali – s-au încrezut în promisiunile electorale ale lui Traian Băsescu de stîrpire a corupției și l-au susținut, contribuind masiv la victoria lui. Ulterior, numărul lor a sporit exponențial datorită campaniei de imagine care denunța caracterul criminal al regimului comunist.

În ambele împrejurări însă, susținerea pentru Traian Băsescu a avut un preț greu: acela de a mima încrederea în virtuțile justițiare ale unui personaj – și ale unei echipe – vinovate din plin, direct și personal, de fapte cunoscute de corupție la nivel înalt și de colaborare activă și profitabilă cu Securitatea. Amnezia colectivă cu privire la fuziunea PD-Băsescu cu partidul lui Virgil Măgureanu nu a încetat să mă stupefieze. Nici măcar unul dintre susținătorii vocali ai lui Traian Băsescu nu poate să pretindă că nu știa nimic nici despre scandalul “Flota”, nici despre acel perpetuu hocus-pocus cu casele, nici despre adevărata natură a misiunii de la Anvers. Unde nu știau, puteau afla, adesea chiar din povestirile auto-elogioase ale protagonistului. De ce Doina Cornea sau Vasile Paraschiv au știut cu cine au de-a face, și MIrcea Cărtărescu – nu?

Odată acceptat acest compromis fondator, a devenit foarte greu ca aceleași personalități să-și păstreze distanța critică față de noul regim neoconservator și față de totala lui lipsă de compasiune. Astfel încît acum cei ce-și exprimă dezamăgirea au dreptate, cîtă vreme, cu titlu personal, chiar s-au lăsat amăgiți. Problema e că amăgirea lor a avut consecințe dintre cele mai grave și continuă să pună în pericol structura socială de profunzime a României.

 Statul responsabil vs statul predator

Românii, incluzînd aici și România politică, au optat într-o majoritate zdrobitoare pentru modelul propus de Uniunea Europeană, al unui stat care își asumă responsabilitatea nu doar pentru tradiționalul “domeniu regalian” – fiscalitate, apărare, justiție – ci și pentru sănătate, educație, cercetare, cultură și chiar loisir. Altfel n-am avea de ce să avem ministere ale Educației, Sănătății, Turismului sau Culturii. Nu cred că această stare de fapt, care corespunde și tradiției noastre, și tipului de societate în care ne-am integrat, poate fi în mod legitim înlocuită fără dezbatere și fără consultarea cetățenilor săi  cu un tip fundamental diferit de stat cvasi-absent și de “capitalism de frontieră” care înhamă un Leviathan edentat și precar la căruța fiecărui oligarh in re sau in potentia. Or, amăgirile și dezamăgirile succesive ale distinșilor intelectuali sînt folosite de guvernarea actuală exact pentru a distrage atenția publicului spectator de la numărul de prestidigitație pe care îl execută reprezentanții puterii.

În această împrejurare, consider că ideea, obsesiv repetată, după care toate partidele sînt la fel, întreaga sferă a politicului este compromisă, nu există soluții politice la criza de încredere actuală, este în același timp inexactă, nedreaptă și păguboasă. Este inexactă, fiindcă există, desigur, în toate partidele politice politicieni corupți, incompetenți, cu tendințe dictatoriale, dar în PDL sînt mult prea mulți politicienii care cumulează cu un brio inegalabil toate aceste cusururi. Este nedreaptă, fiindcă, în ultimă instanță, tot politicienii demni de acest nume au preluat mandatul pe care societatea civilă li l-a încredințat și au corectat, din timp în timp, diferitele derive anti-democratice ale ultimelor două decenii: de la “democrația originală” a lui Ion Iliescu la tentația oligarhică a regimului Iliescu/Năstase. Și în prezent, forțele liberale din societate își află expresia politică în acțiunea PNL. Un exemplu extrem de actual pe care îl putem analiza chiar în zilele astea este acțiunea contra ACTA din România, unde – spre deosebire de multe alte țări – se întîlnesc în mod fericit tinerii internauți și tinerii liberali, parlamentarii europeni ai USL și studenții iubltori de Internet. Este păguboasă, fiindcă acest nou avatar al compromiterii partidelor democratice în mass-media și în imaginarul colectiv al românilor blochează singura cale de acțiune eficace a societății, care trebuie să-și găsească un vehicol politic dacâ vrea să evite și anomia, și dictatura. Încercării de îngrădire a libertății politice a cetățenilor zadarnic le-am opune doar un protest apolitic.

Reclame

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Trackback-uri/Pingback-uri

  1. “Etiam si omnes, ego non” – Raspuns la dezbaterea CriticAtac « ALIANTA DREPTEI - 20 februarie 2012

    […] Petre: Unde sunt liberalii Like this:LikeBe the first to like this post. Postat in Liberalism, Opozitie vs Putere, Partidul […]

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: