Ghe. Piperea (ECOL): Din mijlocul furtunii perfecte, despre datorii şi pseudo-bani

În mod obişnuit, credem despre bani că sunt un echivalent al schimbului sau un etalon al valorii. Este o eroare, întrucât banii-etalon valoric au fost de mult înlocuiţi cu banii fiduciari (banc-notele, biletele de bancă) şi, în plus, mărfuri sau servicii de aceeaşi valoare de întrebuinţare circulă în schimbul unor cantităţi de bani diferite, în funcţie de locul de unde se procură, marca vânzătorului, emoţiile cumpărătorului sau politicile economice. O ceaşcă de cafea costă 7 euro în Geneva sau 7 lei în Bucureşti, deşi e vorba de acelaşi brand, iar materia primă necesară preparării acelei ceşti de cafea, cumpărată, să zicem, de Nestle din Etiopia, costă 0,0007 euro/ceaşcă. Un zbor low cost Bucureşti – Barcelona are un preţ de 50 de euro, în timp ce un zbor „clasic” pe acelaşi traseu, cu acelaşi tip de avion, în aceleaşi condiţii de confort costă 200 de euro. Şi, în fine, o nevastă de bogat şi-ar cumpăra cea de-a 45-a geantă Louis Vuitton cu 5000 de euro, în timp ce o nevastă (şi atât) şi-ar cumpăra, probabil un fake, care arată la fel, dar costă 500 de lei.

1. Banii au însemnat dintotdeauna şi vor însemna mereu încredere. La origini, oamenii care făceau schimb de bunuri îşi arătau încrederea lor în străinii cu care făceau schimbul, credinţa că cei cu care intrau într-o relaţie de schimb (şi pe care nu îi cunoşteau) le remiteau ceea ce se aşteptau sau sperau să le dea. A avea încredere în cel cu care faci comerţ (cuvântul, care vine din latină – cum merx, cu marfă – este, practic, echivalent cu schimbul, numit şi troc) înseamnă a te aştepta ca acela să fie corect, cinstit, să fie acolo unde a promis, să îşi respecte promisiunea etc. Când oamenii au înţeles să înlocuiască trocul cu banii, au ales să denumească „bani” unele materiale, considerate preţioase nu neapărat ca valoare în sine, ci prin prisma proprietăţilor lor perene şi de încredere: aurul, spre exemplu, este preţios pentru că apare ca fiind peren, nedegradabil în timp şi benign (nu se consumă prin utilizare, nu se oxidează, nu este coroziv, nu afectează corpul uman prin atingere sau contaminare), iar oamenii au încredere ca aceste proprietăţi se vor menţine şi că vor putea oricând obţine de la alţi oameni bunurile, serviciile, valorile etc. necesare sau utile prin simplul schimb al unei cantităţi oarecare de aur cu acele bunuri, servicii sau valori.

Etimologic, încrederea înseamnă, cf. DEX, sentimentul de siguranţă faţă de cinstea, buna-credinţă sau sinceritatea cuiva. A se încrede în – înseamnă a se bizui pe-, a conta pe-, a se sprijini pe-, a fi sigur de fidelitatea cuiva. Încrederea are şi sensul de credinţă, dar semnifică şi nădejde, speranţă sau chiar siguranţă. În orice caz, încrederea este opusul incertitudinii, îndoielii sau al suspiciunii. A se încrede, încrederea este, deci, un sentiment de convingere, de siguranţă, o lipsă de îndoială.

Aşadar, dacă banii înseamnă încredere, iar încrederea este un sentiment, o emoţie, înseamnă că banii sunt sentimente şi emoţii (!?). Ceea ce oamenii preţuiesc nu sunt bunurile, aurul, pietrele preţioase etc. ci încrederea, sentimentele şi emoţiile asociate acesteia.

2. Îndeobşte mai credem – în mod eronat – că băncile sunt intermediari financiari, întrucât: (i) atrag depozite de la populaţie şi de la firme şi (ii) plasează aceşti bani cu dobândă, prin creditare, populaţiei şi firmelor.

Un intermediar propriu-zis între deponenţi şi împrumutaţi ar face un singur lucru: ceea ce ar deţine de la şi pentru deponenţi ar repune în circulaţie cu titlu de împrumut cu dobândă, care ar urma să se restituie în timp de către împrumutat, dobânda asigurând atât remuneraţia capitalului atras de la deponenţi, cât şi profitul băncii; întrucât scadența la depozite poate fi imediată (depozitele de bani la instituţiile de credit pot fi, conform art. 2191 alin. 1 din Codul civil, denunţate oricând, cu consecinţa că banca trebuie să restituie imediat deponenţilor sumele depuse), în timp ce scadența împrumuturilor este amânată, ca să poată restitui la timp depozitele, banca-intermediar ar trebui să aibă rezerve de lichidităţi suficiente pentru a face faţă acestui decalaj în timp.

Dar băncile moderne nu funcţionează aşa. Băncile nu doar intermediază între cei ce deţin lichidităţi şi cei care au nevoie de acestea; ele au putere de a emite bani – datorie; atunci când dau credite, băncile nu au obligaţia rezervei integrale (volumul creditelor acordate = suma fondurilor proprii, inclusiv depozitele). Pentru o unitate monetară dată cu împrumut, băncile nu sunt obligate să deţină fonduri proprii (rezerve) de aceeaşi valoare, ci doar o fracţiune din această valoare. Este ceea ce se numeşte, îndeobşte, rezerva fracţionară. Restul banilor daţi cu împrumut sunt creaţi de bancă, prin utilizarea ingredientului magic al încrederii, o încredere impusă de stat, prin monopolul pe care îl acordă băncilor pentru activitatea de banking: aceşti bani împrumutaţi nu pre-există în rezervele băncii faţă de momentul creditului, dar se regăsesc în conturile împrumutatului după acest moment. Această încredere în bănci, susţinută (leveraged) de stat şi de băncile centrale, devine bani în exact momentul în care împrumutatului îi este „permis” să-şi constituie depozite sau conturi curente echivalente cu aceşti „bani” la banca împrumutătoare.

Aşadar:

(i) băncile îşi creează rezerve prin însăşi actul creditării, nefiind nevoie ca rezervele necesare acoperirii creditului să pre-existe creditării[1];

(ii) băncile creează bani din crearea de datorii; aceştia sunt banii-datorie, care nu există decât în măsura în care există ingredientul magic al încrederii; cu cât ne împrumutăm mai mult, cu atât mai mulţi bani-datorie sunt creaţi de bănci şi cu atât mai mult avem „nevoie” de ele;

(iii) nu doar că băncile sunt prea mari pentru a eşua (too big to fail), dar ele sunt prea „necesare” pentru a dispărea.

Este un incredibil privilegiu pe care îl deţin şi îl exercită doar băncile: e vorba de un monopol legal. Cămătarii, mai vechi sau mai noi, nu au avut niciodată acest privilegiu şi nici nu îl vor avea. Shylock, negustorul evreu din Negutatorul din Veneţia de Shakespeare, personaj care se ocupa cu atât de hulitul împrumut cu dobândă, practica acest „sport” folosind bani proprii, bani reali, pe care îi deţinea înainte de momentul magic al împrumutării. Oricât de odioasă ni s-ar părea „garanţia” impusă împrumutatului (un pfund din carnea acestuia), Shylock împrumuta din bani proprii, pe care îi avea înainte de a-i da cu împrumut.

De observat că art. 2191 alin. 1 din Codul civil român arată că, prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituţie de credit (instituţie bancară, de regulă), sumele de bani depuse devin proprietatea instituţiei de credit. Desigur, sumele de bani sunt supuse restituirii, la scadenţă sau în orice moment (în acest caz, după un termen de preaviz), iar banii sunt prin excelenţă fungibili, deci pot fi înlocuiţi oricând cu o cantitate de echivalență. Dar acest „beneficiu” al proprietăţii asupra fondurilor depuse nu este prevăzut pentru celelalte tipuri de depozit, în care depozitar nu este o bancă, ci un alt subiect de drept. Pentru comparație, a se vedea art. 2103 din Codul civil, cu privire la contractul de depozit, în general, în cadrul căruia depozitarul este un detentor (posesor precar, incomplet) al bunului sau banilor depozitaţi şi nu un proprietar al acestora.

Încrederea este, deci, ingredientul magic al industriei financiare, prin care se creează bani din nimic, este aurul alchimiştilor. Dacă vom observa că activitatea de bancă s-a creat şi consolidat de Cavalerii Templieri (călugări-războinici), în timpul cruciadelor, vom putea înţelege de ce sensul cuvântului „încredere” este atât de similar sensului cuvântului „credinţă”. De altfel, rădăcina celor două cuvinte este aceeaşi: cred.

Creditul ipotecar (mortgage) este acel împrumut care se acordă de către bănci clienţilor lor de retail pentru cumpărarea sau, după caz, construirea de case. Este un credit pe termen lung sau foarte lung (10-30 de ani), pentru care se plătesc rate tot timpul vieţii împrumutatului. Împrumutatul este, practic, dependent de bancă pe toată perioada creditului, întrucât, în caz de neplată (default), banca „prescrie” imediat ipoteca, adică intră în posesia casei, evacuându-l imediat pe debitor (foreclosure). Într-o anumită măsură, şi banca este dependentă de împrumutaţi, întrucât orice schimbări importante în viaţa şi sursele de finanţare ale împrumutaţilor determină dificultăţi în încasarea ratelor şi dobânzilor, adică riscuri de pierdere pentru bancă. Dincolo de dependenţa reciprocă dintre bănci şi împrumutaţi există securitizarea ipotecilor: mai multe astfel de „produse” sunt împachetate în portofolii care se pun în circulaţie pe pieţele financiare sub formă de instrumente financiare derivate. Banca vinde astfel ipotecile şi, în consecinţă, nu mai are legătură juridică iniţială cu debitorul. Prin crearea şi multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizează ipotecile, ratele plătite de împrumutat nu mai ajung la împrumutător, ci la băncile de investiţii. Astfel, având la dispoziţie lichidităţile rezultate din circularizarea ipotecilor, băncile pot acorda mai multe credite, chiar cu mai multă uşurinţă decât s-ar crede, deoarece le rămâne indiferent dacă împrumutatul rambursează împrumutul sau nu. De aici au apărut aşa-numitele credite ipotecare sub-prime, care înseamnă credite cu dobânzi real-negative (debitorul nu plăteşte dobânzi sau chiar primeşte de la bancă sume cu titlu de facilităţi). Au putut fi împrumutaţi, astfel, şi simpli particulari care nu aveau surse de finanţare ale rambursării împrumutului, fiind din start faliţi. S-au putut crea, astfel, mai mulţi bani-datorie. Singura „sursă” de finanţare a acestor datorii a fost, până în 2008, iluzia creşterii continue a valorii imobilelor.

Banii-datorie au creat şi alimentat fără oprire iluzia prosperităţii consumatorilor, a statului şi a comunităţilor locale, care se împrumută la bănci şi, în acelaşi timp, devin controlabili prin îndatorare. Tot aceşti bani-datorie sunt la originea iluziei creşterii economice prin credite şi prin consum. Democraţia luxului şi dreptul de a se îndatora (ridicat de unii jurişti un pic cam exaltaţi la rangul de „drept al omului”) provin, la fel, din această magie a încrederii impusă sau susţinută de stat. Luxul pe datorie este, în sine, o formulare oximoronică, întrucât luxul este ceea ce îşi permite cel cu bani sau cu avere în exces; iar datoria nu e un drept, ci o obligaţie. Este elementar că cel ce se îndatorează trebuie să restituie împrumutul sau să dea ceva în schimb: o parte din veniturile sale viitoare şi – implicit – o parte din viitorul său, casa sa, libertatea şi independentă sa, propriul suflet (ca în Faust), Ba chiar hainele şi încălţămintea proprii…

În Maestrul şi Margareta, de Mihail Bulgakov, un anume Woland, magician şi alchimist, adunase toată lumea bună a Moscovei într-o sală, pentru un spectacol de magie. Curioasă, lumea aştepta să vadă ce surprize le-ar putea rezerva acest Woland şi ciudaţii săi asistenţi (dintre care unul era un motan vorbitor), autori de multe alte isprăvi bizare. Şi da, surprizele se ţin lanţ: asistentul lui Woland trage un foc cu un pistol aţintit în sus; din tavan încep să curgă din abundenţă bani asupra spectatorilor; cei mai mulţi spectatori îşi îndeasă bani în buzunare şi în genţi; femeile sunt invitate să îşi aleagă din vitrine haine, pantofi şi genţi în stil parizian – dernier model, cu condiţia să îşi abandoneze propriile haine, pantori şi genţi; acestea se conformează; se trezesc îmbrăcate în haine foarte scumpe şi elegante, încălţate cu pantofi la modă şi dotate cu genţi de tip parizian – dernier model. Asta e partea de surpriză plăcută. Căci la ieşirea din sala de spectacol, în stradă, toţi aceşti bani se transformă în pulbere, iar hainele, încălţările şi gentile cele scumpe dispar aşa cum au apărut, prin magie. Numai că doamnele în cauză rămân şi fără hainele cu care veniseră la spectacol. Rămân pur şi simplu în neglije sau chiar în pielea goală.

Cei din sala au crezut, pentru că au vrut să creadă sau pentru că au fost naivi, ca banii şi hainele sunt reale. Au avut încredere că sunt reale. Când au ieşit în stradă, dincolo de sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Încrederea a dispărut. La fel şi banii şi hainele. Toţi l-au considerat pe Woland un escroc, dar puţini şi-au dat seama că fără încrederea lor în magician (voită sau naivă sau manipulată subtil), actul de magie nu era posibil.

La finalul cărţii[2], Bulgakov ne dezvăluie ca Woland era Lucifer, diavolul în persoană.

Şocant este să alături această dezvăluire de la finalul cărţii lui Bulgakov afirmaţiei unui anume Timothy O’Brien, publicată în New York Times, în 2009: „creditele derivate sunt […] jucăriile favorite ale Diavolului” [3].

3. Există şi o a patra specie de bani, pe care o să îi denumim pseudo-bani, întrucât sunt chiar mai evanescenţi decât banii-datorie (care se evaporă la dispariţia încrederii). Sunt „banii” care rezultă din împachetarea („securitizarea”) unor pariuri financiare de tipul creditelor sub-prime sau al CDS-urilor (credit default swap).

Sistemul financiar global este dominat în prezent de cutuma conform căreia marii actori ai economiei şi ai afacerilor, produsele lor financiare sau chiar statele (care se împrumută pentru a funcţiona, deşi ar trebui ca taxele şi impozitele plătite de contribuabili să fie exact suma a ceea ce pot consuma statele) să fie supuşi unor evaluări ale unor agenţii de rating, auditului sau opiniilor unor experţi etc. Prin obligativitatea indusă a acestor opinii, s-au creat afaceri uriaşe care se concentrează exclusiv pe emiterea acestor opinii, iar cei supuşi „scanării” acestor emitenţi de opinii plătesc chiar ei pentru emiterea acestor opinii. Cu cât mai mari sunt agenţiile de rating sau firmele de audit, cu atât mai scumpe sunt aceste opinii. Cu cât sunt mai scumpe, cu atât mai „credibile” sunt aceste opinii. Cutuma omite, însă, două elemente – simplu de decelat – pe care s-a construit: (i) suntem în prezenţa unor opinii, şi nu a unor certitudini, care să angajeze, eventual, răspunderea celui care le emite; (ii) cel evaluat este cel care plăteşte serviciul de evaluare, ceea ce pune emitentul opiniei în conflict de interese.

Securitizarea creditelor ipotecare nu creează doar bani-datorie, ci şi pseudo-bani. Jocul care urmează împachetării creditelor ipotecare poate fi asemănat unui joc de poker: creditele ipotecare securitizate sunt ambalate în ţipla „opiniilor” agenţiilor de rating, care acordă calificativ AAA acelui pachet de credite ipotecare, chiar dacă ele sunt sub-prime. Agenţiile de rating opinează că un apartement de 200 de mii de dolari (pe care, în mod real, împrumutatul sub-prime nu îl va putea achita niciodată) va putea valora în cinci ani 1 milion. Titlurile securitizate nu se pun în vânzare decât după acreditarea AAA, dar după acest moment devin mai valoroase decât aurul: sunt cumpărate în cascadă de fonduri de investiţii, de fonduri sau case de pensii, de fonduri de asigurări de sănătate, de firme de asigurări de viaţă etc. Şi sunt asigurate contra riscului de default de firme de asigurări. Opinii, „simple” opinii emit: agenţiile de rating/scoring, companiile de evaluare, firmele de audit şi consultanţă. Pe sume colosale primite chiar de la cel analizat, auditat, consultat etc. Toţi aceşti actori sunt plătiţi să creadă, să spere sau să opineze că apartamentul de 200 de mii va avea o valoare de 1 milion. Este, de fapt, un poker jucat de toţi aceşti magicieni ai riscului. Dar pariurile se vând enorm de bine tocmai pentru că sunt îmbrăcate în aceste opinii de foarte mare încredere. Pariurile, jocul de poker al traderilor şi al bankerilor de pe Wall Street, securitizate şi împachetate în calificative AAA, sunt mai valoroase decât aurul.

Alchimiştii nu căutau numai piatra filosofală, ci şi o metodă de a transforma orice metal în aur. Nu se ştie dacă a existat vreodată aurul alchimiştilor, dar se ştie că un aur cam de aceeaşi factură au creat şi continuă să creeze băncile şi instituţiile financiare pe baza încrederii investite de toată lumea în hârtiile emise de ele, cu sprijinul făţiş al băncilor centrale şi al statelor (leverage).

Cele mai valoroase astfel de hârtii dar şi – în acelaşi timp – cele mai evanescente sunt CDS-urile, instrumentele financiare derivate prin care se pariază pe riscul de faliment al debitorilor: cumpărătorul pariază pe falimentul debitorului (şi, deci, speră ca acest faliment să se întâmple), iar vânzătorul pariază pe supravieţuirea debitorului (şi, deci, speră ca el să nu intre în faliment). Traderul încasează comisioane de la ambii. Riscul de faliment poate fi: al unei categorii sau al tuturor clienţilor de retail al băncilor, al firmelor, al statelor, al municipalităţilor, al băncilor etc. Acest CDS a ajuns să măsoare costul la care se pot împrumuta toate aceste entităţi. Credit default swap (CDS) este, deci, un schimb de riscuri de faliment al debitorilor, mai precis, al oricărui debitor, de la instalatorul Joe, care îşi cumpase un apartament în Miami, deşi nu avea un job, la corporatistul Costel, care îşi cumpărase pe credit casă, maşină propie, maşină pentru nevastă şi maşină pentru familie şi, în fine, până la statele europene din zona PIIGS ori municipalităţile Madrid sau Salonic. Adică un pariu că toţi aceşti debitori (împrumutaţi la bănci) vor da, sau după caz, nu vor da faliment.

Să pariezi pe faptul că cineva va da faliment! Şi să încasezi comisioane şi de la cei care se aşteaptă ca falimentul să intervină şi de la cei care speră ca falimentul să nu intervină! Acesta nu este nimic altceva decât un odios joc de poker intre finanţişti şi magicieni ai banking-ului, mai rău decât un poker manipulatoriu (cel jucat la „cacialma”); e „legal” să câştigi la poker, dacă sunt respectate regulile şi „ilegal” să câştigi dacă încalci sau falsifici regulile; spre exemplu, un câştig este ilegal şi ilegitim dacă cel care a câştigat a avut unul sau mai mulţi ași în mânecă.

Or, în cazul pokerului cu CDS-uri, este clar cine are toţi aşii în mânecă. Şi cine încalcă sau falsifică regulile jocului.

Se estimează[4] că în lume există cel puţin 55 de mii de miliarde USD (55 de trilioane) creaţi prin aceste CDS-uri, bani care sunt chiar mai evanescenţi decât „banii” oferiţi cu atâta mărinimie de Woland naivilor săi spectatori. E nevoie ca cineva să tragă focul (trigger). De aceea CDS-urile au fost calificate drept „arme financiare de distrugere în masă”, AFDM (Warren Buffett, 2002).

Încrederea nu înseamnă naivitate şi nici manipularea sau exploatarea acestei naivităţi.

Băncile ajunseseră la cel mai mare nivel de încredere susţinută de stat (leveraged) în 2008, deşi anul 2007 trimisese pieţei avertismentele Bear Sterns (banca de investiţii din SUA preluată de J P Morgan) şi Northern Rock (banca ipotecara din Marea Britanie, preluată de stat).  Cum băncile vând încredere, şi nu bani sau altceva, iar firmele de rating erau plătite să spună minciuni favorabile băncilor, devenise clar că ceva nu este în regulă, că încrederea, ingredientul magic al industriei financiare, nu se mai susţinea decât pe temelii de nisip mişcător. Din momentul falimentului Lehman Brothers băncile au fost nevoite să vadă ce înseamnă ca acest joc al minciunilor frumos ambalate să li se fi întors împotrivă. Nimeni nu a mai avut încredere în bănci. Ba, mai mult, băncile nu au mai avut încredere în bănci. Or, fără încredere, o bancă nu mai are „obiectul” muncii. Nu mai are nimic de vânzare, aşa că trebuie să tragă obloanele. Se simte această blazare chiar şi la „marii” manageri expați de bănci din România, care au observat – în sfârşit – că încrederea clienţilor, acest combustibil fără de care maşinăria de făcut bani nu mai porneşte, s-a evaporat. Şi, dacă nu mai există încredere, totul se transformă în pulbere, la fel ca şi banii lui Woland.

Poate e bine să reamintim tuturor managerilor de bănci, atât de puţin obişnuiţi cu realitatea ultimilor ani în care încrederea – o noţiune, oricum, evanescentă – nu mai există, ceea ce spunea unul din primii preşedinţi ai SUA, Benjamin Franklin: poţi minţi anumite persoane tot timpul, poţi minţi pe toată lumea un timp, dar nu poţi minţi pe toată lumea, tot timpul. Eu aş adăuga că cineva va observa şi îţi va dezvălui impostura.

4. În SUA, pentru băncile universale, raportul fonduri proprii – credite în derulare este de 1 la 33 (sursa: documentarul din 2011 The Inside Job). Pentru băncile de investiţii, considerate gestionare ale riscurilor, raportul este, practic, nelimitat. În România, pentru credite în lei, rezerva minimă obligatorie, RMO, este de 25%, adică raportul este fonduri proprii – credite în derulare de 1 la 4; pentru un leu propriu, banca poate acorda credite de 4 lei. Pentru credite ipotecare în valută, considerate – în mod eronat – fără riscuri în România, rezerva minimă obligatorie, RMO, este 0 (zero). Aşadar, în acest caz, ca şi în cazul băncilor de investiţii americane, raportul fonduri proprii – credite acordate şi, deci, posibilitatea de a crea bani-datorie, sunt nelimitate. Tind către infinit.

Din statisticile BNR pe ultimii ani rezultă că masa monetară aflată în circulaţie (bani reali, cash sau bani fiduciari; masa monetară M3) este de 7% din totalul masei monetare. Restul de 93% înseamnă bani scripturali, care nu există decât prin faptul înscrierii în cont. Mă întreb câţi din aceşti bani înseamnă bani-datorie (adică bani care nu există decât prin faptul creării sau perpetuării unor datorii). Probabil toţi.

Riscul inerent al crizei economice – o criză creată sau chiar indusă de marile corporaţii financiare – este transferat de stat de la aceste corporaţii către simplii particulari plătitori de taxe sau consumatori, încât pare că este mai profitabil să creezi o criză decât să o eviţi. Cu condiţia să fii prea mare pentru a eşua – too big to fail. Paradoxul de-a dreptul iritant este că aceste corporaţii salvate de la faliment de stat, cu riscul falimentului propriilor cetăţeni, nu numai că nu au pierdut datorită crizei dar, dimpotrivă, şi-au majorat profiturile în criză. Şi, în mod evident, managerii acestora au fost răsplătiţi cu bonusuri uriaşe. Într-adevăr, pentru aceşti manageri, lăcomia este bună (greed is good).

Mai grav este că acele bănci care, în 2008, erau prea mari pentru a eşua, au devenit acum şi mai mari; statul le-a ajutat să evite falimentul, iar noi avem „nevoie” de ele în continuare. Acum nu sunt doar prea mari ca să poată falimenta, ci sunt de o importanţă sistemică. Corporaţii în care nu există democraţie, ci doar cultul profitului, au ajuns să fie mai importante decât statele şi decât cetăţenii acestora! Parazitul este mai important decât corpul parazitat! Iar cei care suportă consecinţele acestui parazitism sunt contribuabilii şi, la urmă, cei săraci.

5. Planul „Chicago”, elaborat ca urmare a marii crize economice mondiale din 1929-1933, a preconizat: (i) separarea funcţiei de creditare de funcţia de emisiune monetară: ar fi urmat ca băncilor să nu li se mai permită emisiunea de bani fiduciari; (ii) eliminarea rezervelor fracţionare: băncile să fie obligate să deţină rezerve integrale (fonduri proprii egale cu suma creditelor în derulare). Ce s-ar întâmpla dacă băncilor li s-ar interzice să creeze bani din nimic? Probabil că reacţia nu ar fi imediată şi directă împotriva lor: prima reacţie ar fi furia împrumutaţilor care cred în prosperitatea lor pe datorie contra celor care le va fi arătat adevărul (şi nu împotriva celor care au creat iluzia şi magia prosperităţii).

Trăim în mijlocul unei furtuni perfecte. Se pare, însă, ca jucătorii sunt încă absorbiţi de jocul lor de poker.


[1] Conform unui autor român (a se vedea Călin Rechea, în ziarul Bursa din 9.10.2012), Banca Angliei şi Federal Reserve of New York afişează afirmaţii de acest gen: „atunci când băncile acordă credite, ele creează depozite adiţionale, pentru cei care împrumuta bani”; „când o firmă împrumută bani de la o bancă şi îşi plasează aceşti bani într-un depozit, bilanţul băncii creşte fără să fie afectate rezervele sale”.

[2] Cartea este scrisă de Bulgakov în 1940, dar neterminată; ea a fost publicată postum, în 1966, de soţia sa, cea care pare să fi fost chiar modelul personajului Margareta.

[3] Citat în „Blythe Masters, femeia care a inventat armele financiare de distrugere în masă”, publicată de editura Philobie, 2011, de Pierre Iovanovici, ziarist la postul de radio francez Ici & Maintenant Paris, unde are o emisiune – Revue de presse internationalle; lucrarea pare să fie o colecţie de postări ale autorului pe Blogul Apocalipsei Financiare.

[4] Idem.

sursa: ECOL

Reclame

Etichete:, , , , , , ,

Un comentariu pe “Ghe. Piperea (ECOL): Din mijlocul furtunii perfecte, despre datorii şi pseudo-bani”

  1. ivi 11 mai 2013 la 10:58 AM #

    In sfarsit vad si eu un articol economic (…si scris nu de un economist ci de un jurist…) in romana care pune degetul pe rana …jos palaria domnule Piperea !
    O intrebare se pune – oare cand se creeaza masa critica de oameni politiici (si nu doar in Romania, ci mai ales, in UE sau la nivel mondial) care sa inteleaga fenomenul monetar si sa fie suficient de onesti ca sa apere interesul public, astfel incat sa se faca o corecta reglementare in zona financiar-monetara de care sa beneficieze toata lumea si nu doar o „clica de camatari (bacheri si politicieni, etc.) cu acte in regula”…

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: