Doar în paradigma keynesiană se întâmplă acest lucru. Keynesienii cred că ciclul economic este determinat de fluctuațiile “cererii agregate”, iar guvernul are o contribuție importantă la cererea agregată prin cheltuielile publice sau prin nivelul impozitelor. Astfel, dacă guvernul crește cheltuielile, cumpărând tancuri, construind autostrăzi sau mărind pensiile, atunci cererea agregată crește și astfel, spun keynesienii, PIB crește. Alternativ, dacă guvernul scade taxele, fără să reducă cheltuielile publice, atunci se stimulează consumul (sau investițiile), deci cererea agregată crește din nou, deci economia o va lua în sus.
PIB = Consum + Investiții + Cheltuieli publice + Export net
Dar acest raționament conține o mare eroare. El confundă distribuția PIB, cu factorii determinanți ai PIB. Ecuația de mai sus arată repartiția PIB, cine cumpără (cheltuie) și (pe) ce bunuri anume din producția creată în societate: cât % se duce pe consumul cetățenilor, cât % se duce către investiții, cât redistribuie statul prin programele sale sociale, cât ia calea străinătății, reprezentând bunuri cumpărate de străini. Dacă privim raportările INS, vedem că acolo scrie “Contribuția categoriilor de utilizări la formarea şi creşterea Produsului intern brut” – o exprimare greșită, dar care punctează faptul că este vorba de repartiția PIB. De fapt, tot INS prezintă și “Contribuția categoriilor de resurse la formarea şi creşterea Produsului intern brut” – de această dată exprimarea fiind corectă din punct de vedere logic. Important de știu este că producția nu poate crește decât prin economisire și acumulare continuă de capital, care să permită inovația și creșterea productivității proceselor economice; desigur, investiția judicioasă, deșteaptă și prudentă este necesară pentru valorificarea factorilor de producție. Producția nu poate crește prin consum, ci invers – consumul crește datorită faptului că am produs mai mult!
Chiar și keynesienii admit că cererea agregată este una, oferta agregată este alta. Ei cred însă că ciclul economic este determinat de faptul că cererea agregată nu ține pasul cu, sau depășește, oferta agregată. De aici discuția cu PIB potențial, decalaje și alte concepte keynesiene.
Din perspectiva Școlii austriece de economie lucrurile sunt complet diferite. Ciclul economic nu ține de cererea agregată, de deficitul bugetar sau de nivelul impozitelor, ci de politica monetară. Țin să vă aduc aminte că tocmai Ludwig von Mises a prevăzut Marea Depresiune, în vreme ce Keynes a pierdut o avere în crahul din 1929 – cea mai bună dovadă privind lipsa sa de înțelegere a modului în care funcționează economia! Deci a interpreta ciclul economic din perspectivă keynesiană este ca și cum ai vinde castraveți la negustor, dar asta e viața, unii sunt plini de ambiții.
Ciclul economic este determinat de creșterea cantității de bani și de scăderea ratei dobânzii sub nivelul natural – acela care egalează economisirile voluntare cu investițiile planificate. Atunci când asistăm la expansiunea creditului, începe un boom. Cea mai simplă definiție a boom-ului este: val de investiții eronate. Boom-ul se termină când rata dobânzii crește și expansiunea creditului încetează – atunci speculanții rămân fără “lichidități”, iar antreprenorii de carton descoperă că nu au investit resursele în proiecte viabile și că imperiile lor au putut fi construite strict datorită acumulării de datorii. Criza reprezintă curățarea economiei de activele neperformante, falimentul afacerilor care nu sunt susținute prin fondurile economisite voluntar de populație și care au rezistat doar datorită injecțiilor monetare ale băncii centrale, disponibilizarea oamenilor care s-au angajat în aceste proiecte nerentabile.
Această simplă caracterizare a boom-ului este suficientă pentru a înțelege că politica fiscală reprezintă o cu totul altă mâncare de pește. Dacă boom-ul este un cluster de investiții nerentabile, atunci cum poate cineva susține că scăderea impozitelor va duce la boom, când tocmai scăderea impozitelor scoate din cazanul public infectat de corupție niște resurse și permite astfel economiei o alocare mai rațională?! Scăderea taxelor nu supraîncălzește economia, din contră, scăderea taxelor întărește economia! Scăderea taxelor nu este o măsură pro-ciclică, în sensul că nu determină economia să facă boom-bust. Scăderea taxelor este un obiectiv pe care merită să-l avem tot timpul în vedere.
Faptul că guvernul poate să aibă deficit bugetar ca urmare a scăderii poverii fiscale este o chestiune colaterală. Evident că dacă guvernul se îndatorează pentru a-și menține cheltuielile, atunci acest lucru este nociv și nu poate fi susținut la infinit. Evident că politica deficitelor bugetare nu este sustenabilă – avem cazul Greciei sub ochi. Dar acest lucru nu are legătură cu ciclul boom-bust, așa zis “firesc” în capitalism (firesc doar dacă credem că emisiunea monetară monopol de stat este firească). O economie poate să fluctueze ciclic indiferent de politica fiscal-bugetară, tocmai pentru că ciclul ține de politica monetară. Criza din Asia din 1997 – cea mai mare criză economică dintre Marea Depresiune și criza financiară din 2008 – a survenit pe un fond de disciplină bugetară, acesta fiind unul din motivele pentru care (cum altfel?!) FMI habar nu a avut că urma să se întâmple chiar cu o lună înainte de declanșarea ei.
Hai să scădem impozitele, să cerem autorităților să nu mai legifereze creșteri de cheltuieli publice și BNR-ului să se uite în ograda proprie la masa monetară.
sursa: LogicaEconomică
Radu Zlati 
Comentarii recente