După Brexit

Victoria partizanilor LEAVE din Marea Britanie nu este doar o înfrângere, paradoxală, a britanicilor în raport cu Uniunea Europeană – așa cum clamează majoritatea analiștilor politici și așa cum pare să considere, post factum, o majoritate (relativă a electoratului britanic). Ci este și o înfrângere a Uniunii Europene care nu a știut să păstreze în structurile ei o entitate fără de care, să admitem, UE nu este și nu va fi întreagă – dacă UE este sau dorește să fie nu doar o entitate economică, ci și una de spirit și morală, atunci ea nu poate fi închipuită fără britanici.

Dar, la drept vorbind, dacă UE a putut fi descrisă fără a se menționa originile ei spirituale iudeo-creștine, atunci, la rigoare, se poate lipsi și de spiritul liber și încăpățânat al Albionului. Și totuși…

Dincolo de lipsa de Informare a multora dintre votanții exitului, dincolo de manipulările grosolane de tip Farage cărora mulți englezi le-au căzut în capcană, dincolo de miopia, ca să nu zic prostia, unei părți a clasei politice din Regat, râmâne, ca un leit-motiv, senzația englezilor de rând că UE (mai ales prin conducătorii acestui Moloh devorator de autonomii care este Comisia Europeană) nu este tocmai ce ar trebui să fie. Că este mai altfel, mai altcumva, mai străin de interesele lor decât ar trebui să fie, și mai străin în general. Faptul că tocmai cei care au contribuit în cea mai mare măsură la intrarea Marii Britanii în UE, adică cei din generația trecută de 50 de ani, sunt exact categoria de vârstă care a votat cel mai decis în favoarea Brexitului, tinde să certifice ideea că acest tip de electorat a fost cel mai dezamăgit de calitatea relațiilor stabilite între aparatul birocratic de la Bruxelles și cetățenii din statele componente ale Uniunii.

Iar faptul că exact aceiași lideri europeni care sunt in parte vinovați de victoria taberei exit sunt cei mai virulenți în a cere Regatului Unit părăsirea cât mai grabnică a UE certifică, oarecum, că nici leadershipul Uniunii nu se simțea tocmai confortabil în prezența, anual revigorată, a spiritului independent și rebel pe care englezii îl insuflau unor omologi de pe continent.

Evenimentele sunt în curs și este greu a face predicții. Una, însă, risc să o fac: englezii vor trebui „pedepsiți” pentru nesăbuința de a fi ei înșiși, înainte ca exemplul lor să prolifereze. Căci nu doar Anglia se află pe o punte fragilă și mișcătoare ci, odată cu ea, întreaga Europă…