Ziaristul britanic David Hearst, fost la The Guardian, fondatorul și redactorul șef al publicației Middle East Eye, publică o formidabilă analiză asupra războiului din Iran și a situației generale din Orientul Mijlociu.
Lucidă, tăioasă și nemiloasă, ea este asemenea unui bisturiu care înlătură țesuturile bolnave de propagandă și minciună politică, pentru a elibera adevărul de tumoră.
O lecție despre cum se face presă!
Citiți mai jos traducerea integrală a acestui text-eveniment:
*
Fiecare zi aduce o nouă întorsătură în negocierile anevoioase dintre președintele american Donald Trump și Republica Islamică Iran.
De fiecare dată când se ajunge aproape de un acord pe un anumit punct, Trump ridică receptorul pentru a-l suna pe complicele său, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu – iar apoi Trump se retrage din discuții.
Asta s-a întâmplat cu două puncte asupra cărora negociatorii iranieni credeau că au ajuns la un acord. Potrivit lui Hassan Ahmadian, un analist specializat în afaceri iraniene, cele două elemente cheie ale unui armistițiu propus de 30-60 de zile erau ca acesta să acopere Libanul și ca unele active iraniene să fie deblocate.
Dar oricât de sinuos ar fi drumul și chiar dacă acest acord eșuează și Trump decide să atace Iranul pentru a treia oară, este brutal de clar că SUA tocmai au pierdut un alt război în Orientul Mijlociu – al șaselea în 25 de ani.
Iranul deține toate cărțile, în principal Strâmtoarea Ormuz, dar și puterea de descurajare pe care dronele și rachetele sale au dobândit-o asupra vecinilor săi din Golf – plus alte cărți pe care încă nu le-a jucat, precum închiderea Strâmtorii Bab el-Mandeb la gura Mării Roșii.
Trump nu are nici o carte.
Aceste eșecuri repetate ale Statelor Unite în primul sfert al secolului actual, când puterea lor militară era de necontestat și dețineau monopolul asupra folosirii acesteia, constituie o adevărată performanță și ar trebui să rămână în analele istoriei militare.
Atacând Iranul, Trump nu s-a limitat la a repeta greșelile predecesorilor săi din Afganistan, Irak, Yemen, Libia și Siria. A adăugat și câteva greșeli proprii, pentru a completa tabloul.
Dacă fostul președinte american George W. Bush a invadat Irakul pe baza unor informații false, conform cărora Saddam Hussein deținea arme de distrugere în masă, Trump a atacat, la rândul său, Iranul pe baza unor informații false.
Dar, măcar, dosarul dubios al lui Bush a fost furnizat de propriile sale servicii de informații.
Informațiile false ale lui Trump au fost fabricate de Mossad și înghițite pe nemestecate de comandantul suprem al SUA, în ciuda sfaturilor contrare ale propriilor sale servicii de informații.
Netanyahu și directorul Mossadului, David Barnea, l-au convins pe Trump că regimul de la Teheran era atât de slăbit după revolta din ianuarie, încât nu ar fi rezistat decât câteva zile după lichidarea liderului său suprem.
Nimeni nu a susținut mai vehement decât Netanyahu, a cărui ambiție de-o viață era pe cale să se realizeze, că tot ce era nevoie era un ultim impuls.
Nimeni nu este un învins mai mare ca Netanyahu, acum că războiul este pe cale să se termine; de aceea, el încearcă din răsputeri să-l împiedice pe Trump să semneze un memorandum de înțelegere cu Iranul.
Dar când acest război se va opri în cele din urmă, pentru ambii bărbați va veni cu siguranță vremea socotelii finale.
ECHILIBRUL PUTERILOR
Aici nu este vorba doar de niște învinși care nu știu să accepte înfrângerea. Amenințarea pe care Republica Islamică o reprezintă pentru planurile regionale ale Statelor Unite și ale Israelului este substanțială.
Politica a trei administrații americane – primul mandat al lui Trump, administrația Joe Biden și, acum, al doilea mandat al lui Trump – a fost aceea de a determina țările arabe sunnite să-și normalizeze relațiile cu Israelul.
Noua ordine propusă a fost numită în diverse feluri: o alianță sunnită-israeliană, un NATO arab, Acordurile Abraham – dar forma ei este clară: orice altceva decât un parteneriat între egali.
Israelul ar fi instalat ca noua putere hegemonică regională, centrul prin care armele, tehnologia de vârf, datele și comerțul ar curge de la est la vest.
Această alianță a avut cândva un singur partener dedicat: președintele Emiratelor Arabe Unite, Mohammed bin Zayed. Numai el a înțeles avantajele unei alieri între cele două „Mici Sparta” pentru a forma un imperiu reciproc avantajos de aerodromuri și porturi, amplasate strategic în jurul Golfului Persic, Golfului Oman și Mării Roșii.
Capitularea totală a Iranului ar fi dus fie la instalarea unui om slab, precum Reza Pahlavi, fiul șahului, fie la un război civil, fie la fragmentarea Iranului. Israelului nu i-ar fi păsat. Fragmentarea și slăbirea permanentă a Irakului și, acum, a Siriei reprezintă politica oficială a Israelului.
Există un scop religios comun în încercarea de a restabili presupusa țară biblică a Israelului pe harta actuală a Orientului Mijlociu, dar expresia pragmatică a acestui lucru din partea întregului establishment evreiesc de la Tel Aviv este că a decis că nu poate trăi decât cu vecini pe care fie îi ocupă, fie îi slăbește permanent.
Un Iran zdrobit ar fi însemnat încoronarea lui Trump ca rege al acestei noi ordini în Orientul Mijlociu și consacrarea satrapului său regional, Netanyahu.
El singur ar fi învins bestia care a sfidat cu atâta încăpățânare voința Washingtonului de a o zdrobi timp de 47 de ani.
Din fericire, aceasta este o fantezie care există acum doar în mintea lui Trump. Supraviețuirea Republicii Islamice a modificat fundamental echilibrul de putere din regiune.
DE LA PERIFERIE LA CENTRU
Nu trebuie decât să privim cine conduce negocierile: Pakistanul și Qatarul. De la începutul conflictului israeliano-palestinian, Pakistanul a fost mereu la periferia regiunii. A manifestat simpatie, la fel ca alte națiuni cu majoritate musulmană, precum Indonezia sau Malaezia, dar atât.
Schimbarea decisivă a avut loc în plin război cu Iranul, când marile puteri arabe – Arabia Saudită, Qatar, Kuweit – au constatat că umbrela militară americană, pentru care plătiseră atât de scump, nu le putea proteja.
În consecință, s-au orientat către actori externi cu armate mari și putere aeriană consolidată: Turcia și Pakistanul.
Din senin, șeful armatei pakistaneze, mareșalul Syed Asim Munir, a devenit un actor-cheie – fie că poartă uniformă sau nu.
Pakistanul, o altă națiune pe care un fost președinte american a amenințat că o va bombarda și o va aduce „înapoi în epoca de piatră” dacă nu se alătură războiului Washingtonului împotriva talibanilor, a fost tratată prea ușor în trecut ca un caz disperat al subcontinentului indian, împovărat de datorii, predispus la dezastre și țintă a teroriștilor.
În realitate, este o putere nucleară cu un program sofisticat de rachete. Are relații comerciale și militare solide cu China. În consecință, dispune de rachete PL-15 de fabricație chineză, capabile să doboare avioanele de ultimă generație Rafale ale Indiei, fabricate în Franța.
Este semnificativ faptul că prima reacție a lui Mohamed bin Zayed la apariția neașteptată a Pakistanului ca negociator în războiul din Golf a fost să-și ceară banii înapoi.
EAU acordase Pakistanului 2 miliarde de dolari în 2018, o datorie care se reînnoia în fiecare an. Gestul nervos de a solicita rambursarea nu a făcut decât să întărească hotărârea vecinului său de a consolida noua contra-alianță împotriva lui Trump și a Israelului; Arabia Saudită a acordat Pakistanului fondurile necesare pentru a achita datoria față de Abu Dhabi.
Qatarul a fost o surpriză mai mică în calitate de negociator principal. Israelul și lobby-ul său de la Washington au făcut apel în zadar să arunce statul din Golf sub autobuz, așa cum Trump aproape că făcuse în primul său mandat de președinte când Arabia Saudită și Emiratele l-au asediat cu cereri, dar propriile interese familiale ale președintelui american l-au oprit.
Într-una dintre postările care anunțau acordul iminent cu Iranul, nu mai puțin de trei lideri qatarezi au fost menționați pe nume de Trump.
ALIANȚE EMERGENTE
Însă în prezent au apărut două alianțe distincte. Una dintre ele, formată în toiul luptei, include Arabia Saudită, Pakistanul, Turcia, Qatarul și Omanul. Se consideră că Kuweitul se orientează spre Pakistan, în timp ce Egiptul are prea multe motive să se teamă de planurile Israelului în Gaza.
Majoritatea acestor state sunt membre ale „Consiliului pentru Pace” al lui Trump, dar acest lucru nu va mai însemna mare lucru după victoria Iranului.
Toate se opun încercărilor Israelului de a ocupa permanent jumătate din Gaza, sudul Libanului și două treimi din Cisiordania.
Un alt semn al acestei alianțe emergente a fost o declarație a miniștrilor lor de externe prin care condamnau deschiderea în Israel a unei ambasade pentru regiunea separatistă Somaliland. Ghiciți a cui semnătură a lipsit în mod notabil? A Emiratelor Arabe Unite.
Apariția unei puternice alianțe militare și diplomatice a națiunilor musulmane sunnite este exact ceea ce Israelul și Emiratele Arabe Unite nu doreau.
Alianța lor rămâne puternică și tot mai evidentă. Au de partea lor India și Statele Unite. Dar aceste țări sunt departe. Dacă se va instaura pacea, Abu Dhabi se va trezi cu arma îndreptată spre el, cel puțin la figurat, din partea celor doi vecini cei mai puternici ai săi: Iranul și Arabia Saudită.
Tactica Emiratelor de a încerca să atragă Arabia Saudită într-un conflict militar cu Iranul a eșuat. Riadul a rămas mai mult sau mai puțin pe poziții și și-a menținut intacte relațiile cu Iranul și armistițiul cu Houthis din Yemen – chiar dacă apar dovezi considerabile că unele dintre rachetele interceptate deasupra câmpurilor petroliere saudite proveneau din sud, din Yemen, și nu din Irak, la nord, sau din Iran, la est.
Un lucru este sigur. Deși alianța emergentă a națiunilor sunnite nu se va prezenta ca fiind anti-Israel, existența sa nu este cu siguranță în beneficiul Israelului.
Trump ar putea încerca să forțeze Riadul să semneze Acordurile Abraham ca preț pentru un armistițiu cu Iranul, dar tot ce va obține va fi o tăcere asurzitoare. În ultima sa postare de pe rețelele sociale, el încearcă din nou să transforme înfrângerea într-o victorie.
„Este posibil ca unul sau doi să aibă un motiv pentru a nu face acest lucru, iar acest lucru va fi acceptat, dar majoritatea ar trebui să fie pregătiți, dispuși și capabili să facă din acest acord cu Iranul un eveniment mult mai istoric decât ar fi altfel”, a remarcat Trump pe Truth Social.
Președintele deziluzionat și învins a oferit chiar Iranului calitatea de membru: „Din discuțiile cu numeroși dintre marii lideri menționați mai sus, aceștia ar fi onorați, imediat ce documentul nostru va fi semnat, să aibă Republica Islamică Iran ca parte a Acordurilor Abraham. Uau, asta ar fi ceva special!”
ÎNTĂRIREA REZISTENȚEI
Aici, pe planeta Pământ, Iranul se poziționează pentru a deveni un alt actor major în Golf. Și-a stabilit încă o dată puterea de descurajare asupra tuturor celorlalți producători de petrol și gaze din regiune și, colaborând cu Oman, nu va renunța niciodată la controlul de facto asupra Strâmtorii Ormuz.
Acest lucru este mai prețios pentru Iran decât stocul său de uraniu puternic îmbogățit, pe care l-a produs abia după ce Trump s-a retras din acordul nuclear negociat cu fostul președinte Barack Obama.
Iranul încă mai are cărți de jucat, chiar dacă Israelul sau Trump sabotează acordul-cadru pentru încetarea focului care există în prezent.
Da, Trump și Netanyahu au distrus forțele aeriene și navale ale Iranului, așa cum a făcut Israelul cu cele ale Siriei. Dar nu au distrus puterea aeriană și navală a Iranului, reprezentată de drone, rachete, ambarcațiuni mici și mine navale.
Nu este o coincidență faptul că, în ultimele zile, petroliere au traversat strâmtoarea Ormuz cu destinația Pakistan și China. Iranul a demonstrat că poate controla strâmtoarea Ormuz ca pe un robinet.
Victoria Iranului a întărit, de asemenea, mișcările de rezistență din întreaga regiune. Hezbollah fusese considerat o forță de luptă epuizată, după ce conducerea sa a fost decimată de mai multe ori prin intermediul unor pagere capcană și al unor atacuri succesive.
Dar, cu o nouă generație de luptători care au învățat lecții de bază de contrainformații (nimeni nu mai răspunde la telefon după ce Hezbollah a realizat că comunicațiile sale interne au fost compromise fatal) și cu o nouă armă – drona FPV – aceasta apără Libanul mult mai eficient decât guvernul libanez, care se află în negocieri cu Israelul.
Iranul a schimbat, de asemenea, echilibrul global al puterii. A fost dureros să-l vedem pe Trump umilindu-se în fața unui președinte Xi Jinping extrem de relaxat, în timp ce liderul chinez s-a simțit suficient de încrezător pentru a lansa o amenințare explicită de a nu atinge Taiwanul, în timp ce Trump stătea lângă el.
Politologul Francis Fukuyama a observat pe bună dreptate că a venit rândul Statelor Unite să fie considerate un stat imprevizibil, care încalcă normele internaționale, în timp ce China devine vocea stabilității și un centru, dacă nu chiar Centrul, viitoarelor acorduri internaționale.
China a fost singura mare putere care nu a purtat niciun război în ultimii 25 de ani.
Rezistența Iranului la subjugare transmite un mesaj puternic lumii arabe. Acesta este: cu suficientă determinare și un prag de suferință suficient de ridicat, puterile medii din Orientul Mijlociu pot rezista dominației coloniale a SUA și a Israelului și pot învinge.
ÎNFRÂNGERE ISTORICĂ
Ce se întâmplă după semnarea unui acord-cadru?
Mă aștept ca Israelul să-și reia bombardamentele asupra Libanului și Gazei cu o intensitate reînnoită. Netanyahu va dori să continue demolarea fiecărei case, a fiecărui sat și a fiecărui oraș situat la sud de râul Litani, pentru a-și ascunde cât mai mult timp posibil eșecul din Iran.
S-ar putea chiar să ia în considerare ocuparea întregii Fâșii Gaza pentru a obține demilitarizarea Hamas.
Însă își va săpa propriul mormânt politic, întrucât nu există nicio șansă ca Israelul să iasă din războaiele sale continue cu vreunul dintre obiectivele sale îndeplinite.
Trump va proceda la fel cu asediul pe care îl impune asupra sărmanei Cube. Urmăriți doar cât de repede vor schimba acești doi bărbați subiectul de discuție odată ce se va încheia un acord cu Iranul – pentru că nu vor putea răspunde criticilor de acasă care vor încerca să îi tragă la răspundere pentru ultimele trei luni ale unui război extrem de nepopular.
Dacă campania genocidară a Israelului în Gaza a pierdut sprijinul unei întregi generații de evrei americani, războiul său împotriva Iranului a avut un efect similar asupra unei generații mai în vârstă de susținători republicani ai lui Trump.
În cercurile creștine republicane, ideea că Israelul „ocupă” SUA se răspândește rapid.
Nici Trump, nici Netanyahu nu pot privi națiunile lor în ochi și să pretindă că au fost altceva decât învinși de Republica Islamică. Încă o dată.
Și dacă aș fi conducătorul Abu Dhabi-ului, nu m-aș întreba despre schimbarea regimului de la Teheran. M-aș întreba: cât timp pot rămâne eu la putere?
Sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu