Într-una din zilele trecute, am găsit o imagine pe FB. Am preluat-o pe zidul personal, fără prea multe comentarii. Acum, revin.
Pe strada din imagine urcam, în zilele copilăriei mele, pentru a ajunge la casa din deal a unei mătuși, soră a mamei. Nu îmi plăcea să stau la ea, în vacanțe, căci gătea mult prea diferit de mama, și aveam acolo doi verișori prea competitivi pentru firea mea liniștită. Dar îmi plăcea drumul până la „tanti Tziri”, îmi plăcea sucul de muguri de brad și îmi plăceau cartofii copți, zdrobiți, mâncași cu unt. Mie îmi plăcea să stau la cealaltă mătușă, „tanti Trenya”, care stătea într-o căzuță dintr-o largă curte comună, într-un fel de insulă locativă, separată de rest de un zid înalt, spart de o ușă mică, într-o rână, și una mai mare, pentru căruțe, mereu închisă. Aici, la tanti Trenya, mă bucuram de regim special (zău că nu știu de ce) care consta din cartofi prăjiți la discreție, partide de pescuit pe Târnavă (însoțindu-l pe vărul meu) și acces la mica bibliotecă, plus dormitul în camera de oaspeți, unde pe un perete tronau două postere, mărime naturală, cu Winettou și Old Shatterhand. Nu întâmplător, dacă prima mea carte cumpărată prin corespondență a fost „Istoria avangardei în pictură” a lui H. Bazin (o mai am…), a doua a fost ”Winettou”.
De ce povestesc asta? Pentru că mi-a fost dragă Sighișoara, mi-au fost dragi oamenii de acolo (unchiul Miși din Sighișoara mi-a făcut cadou prima Biblie…). Pentru că, din familia mamei mele, Kraft, prea puțini au mai rămas în România. Unii apucaseră să plece RFG (în heimat – „acasă”) încă de pe vremea lui Ceaușescu; dintre ceilalți, cei mai mulți au profitat de relaxarea granițelor de după 1989, pentru a pleca și ei. Din puternica și numeroasa familie săsească (3 băieți și patru fete), doar mama și un frate al dânsei mai sunt în România, și asta doar pentru că încheiaseră căsătorii mixte, și partea română a prevalat, oarecum. Ceilalți au plecat în Germania, sau la Dumnezeu. În casa bunicilor de la Mălăncrav, sat cu o biserică săsească fortificată ce adăpostește cea mai bine păstrată pictură murală gotică din Ardeal, sec. XIV, încă din vremea comunismului a fost așezată o familie de romi. Cam așa și în restul satului, azi un sat săsesc fără sași.
Este trist. Un popor, poporul sas din Ardeal, s-a dus, și nu se mai întoarce. În 1977 erau peste 300.000; în 1992, încă erau în jur de 100.000. Când BBC a realizat documentarul despre ultimii sași ai Transilvaniei, mai rămăseseră vreo 12.000. Sașii lăsat în urmă cetăți, case, biserici, și un anume fel de a da seama vieții despre cine ești și ce vrei pe acest pământ, în care se vorbea puțin și se făcea mult. Dar acel fel se stinge treptat, odată cu dispariția până și a amintirii că pe aici au fost cândva, sașii. Sașii, nu germanii. Și cine se recomandă, sas (sau, în Banat, șfab; sau, în Maramureș, țipțer) fiind, ca german, nu este după mine decât un prefăcut și trădător al propriului neam.
Deseori m-am gândit la sași cu tristețe. Eu fiind și nefiind sas, așa metis cum mă găseam, bunghind doar câteva cuvinte și acelea nu în dialect, ci în germana literară. Și acum, când scriu, mă apucă un fel de strângere de inimă, așa că nu voi mai scrie cine știe ce. Doar adaug că, din mozaicul etnic care îmi curge în artere, întotdeauna am revendicat partea germană pentru a tot ce este stabil, răbduriu, disciplinat și organizat din ființa mea, tot așa cum am dat părții poloneze cam tot ce este avântat, nesăbuit și necalculat din comportamentul meu. Un ghem de contradicții, de acord, așa cum mă știu cititorii acestui blog.
Radu Zlati 
In urma cu mai bine de doua decenii am participat la un proiect mare al inventarierii patrimoniului cultural sasesc din sud-estulTransilvaniei. Eram intr-o echipa care consemna datele din Sercaia, langa Fagaras. Mi-a ramas in cap o batranica povestindu-ne cu lacrimi in ochi – la propriu – despre vremurile in care viata era centrata pe ritmul sasilor, cu sarbatorile si cu ordinea lor. Atunci ea plangea ca sasii au plecat si o lasasera inconjurata de tigani, care in mod periodic – zicea ea – ii sareau gardul in curte si ii furau gainile. Cu putini ani si mai inainte, eram in practica studenteasca la Biertan si am facut o vizita in Copsa Mare. Acolo, altcineva ne dezvaluia statisticile locului. Zicea mosul ca in urma cu o generatie (prin anii ’80 cum ar veni) acolo se stabilise o familie de tigani. La momentul 1994 aia erau deja peste 40 % in conditiile in care sasii plecasera atat de multi incat se inchisese scoala … Cine merge la Buzd, vede scoala sasilor inchisa, cu geamurile sparte iar biserica fortificata in paragina si parazitata de ceva locuire improvizata, mai buna insa decat traditionalul cort … https://pozedecat.wordpress.com/2018/12/09/usile-de-duminica-161/
ApreciazăApreciază
Nu e nimeni de blamat decat sasii insisi. Au dat bir cu fugitii, cum s-ar zice la noi romanii, astia care am inceput sa fugim care incotro in masa abia in ultimii 20-25 de ani.
ApreciazăApreciază
de ce ar fi de blamat sașii, când românii înșiși, cum au putut să o facă, au plecat în masă? Cel puțin sașii mergeau ”acasă” fugind dintr-un lagăr comunist. Românii au plecat ”afară” după 90, pe motive, mulți dintre ei, strict economice. Iar sașii, în RO, erau din multe puncte de vedere cetățeni de mâna a doua (cel puțin aceia care aveau rude în RFG, și asta o știu din experiență directă).
ApreciazăApreciază
De blamat pentru ca nu au rezistat, avand in vedere ca aveau niste comunitati foarte bine organizate si puteau sa reziste. Grosul sasilor a plecat totusi dupa ’90, din ratiuni economice si nu politice, nu intleg sub nicio forma categorisirea „cetatean de mana a doua”. Pana in sec. XVIII nici nu puteai locui/detine o proprietate in Sibiu daca nu erai etnic sas. Un roman de varsta a doua imi spunea in ’98, pe cand faceam cercetarea de teren in Cisnadie (tot in campania de inventare a patrimoniului sasesc), ca pe cand era copil sau adolescent (asta insemnand probabil in anii ’80), ca roman trebuia sa traverseze pe celalalt trotuar daca se intalnea cu un grup de sasi. Pentru ca inca era mentalitatea comunitatii sasesti, in care romannii si tiganii erau intotdeauna in marginea satului, cu propriile lor „vecinatati”, distincte de ale sasilor. Am cunoscut un mester ceramist din Cisnadioara, care are azi o varsta undeva intre 55 – 60 estimativ si care spunea ca el pana la anii liceului inca nu vorbea limba romana, totul fiind in jurul lui legat de dialectul sasesc sau de germana. Deci despre ce „mana a doua” ar putea fi vorba ca motiv de emigrare? Ca secuii inca sunt la locurile lor desi ei sustin ca sunt si ei de mana a doua.
ApreciazăApreciază