A. Taranu: Scenariile Mişcării Populare

De vreo câteva luni se vorbeşte foarte mult şi foarte des de apariţia unui nou partid, un partid curat, sans peur et sans reproche, care v-a da lovitura finală clasei politice româneşti îmbătrânită în rele – deşi plina de oameni încă tineri. Asumarea de către doamna Ioana Băsescu a brandului Mişcarea Populară a inflamat şi mai mult spiritele – e gata, se face. Mişcările de culise ale domnilor Lăzăroiu sau Valeriu Stoica au încredinţat pe şi mai mulţi că acestă nouă formaţiune se pregăteşte să intre la start.

Recunosc că şi pe mine mă frisonează ideea de a mă înscrie şi de a activa într-un partid nou. M-am ars de prea multe ori în viaţă cu partidele politice româneşti, ca să nu încerc încă odată. E ca jocul de noroc, tot timpul zici că e ultima oară. Dar acest nou partid care stă să vină este într-adevăr unul nou? Sau este o nouă fumigenă a clasei politice ca să reziste tot ea pe baricadele imposturii. Sper şi cred că intenţia lui Cristian Ghinea nu se materializează în această „mişcare”, ci este doar o intenţie paralelă de cea a „României Curate”.

Dar de fapt aş propune nişte scenarii legate de posibila apariţie a acestei mişcări şi de ce cred că ea nu este binevenită. Căci în cele mai multe din scenariile pe care le propun ea ar fi doar o dizidenţă a unei părţi din clasa politică actuală în interiorul clasei politice, acceptând de la bun început regulile jocului din acet moment.

Primul scenariu – Mişcarea Populară nu se va forma niciodată, este doar un proiect de fugă în caz de avarie foarte gravă a PDL pentru unii dintre liderii nou intraţi, apropiaţi ai Preşedintelui Traian Băsescu. Dar aceştia – precum Monica Macovei, Sever Voinescu, Toader Paleologu etc – momiţi cu funcţii şi demnităţi de aripa Boc vor abandona ideea separării şi vor deveni soldaţi fideli PDL. Fiind asumată ca brand de familia Băsescu, ea nici nu va putea fi folosită de vreo fracţiune dizidentă din PDL fără acordul preşedintelui. Astfel, se doreşte plasarea completă a conceptului de dreapta în spectrul poplar, concept deţinut de familia prezidenţială ceea ce are face şi ca ipoteticul partid al lui Vasile Blaga – Partidul Popular din România (cf unei variante de moţiune a lui Sorin Frunzăverde) să devină caduc. În plus se aruncă şi o pistă falsă presei care în aşteptarea lansării va mesteca mult orice mişcare din PDL prin prisma înfiinţării MP.
Acest prim scenariu pare, într-un fel, cel mai probabil având în vedere că dacă această mişcare se va fonda ca atare vreodată ar fi destul de târziu să participe la alegerile locale, sau chiar dacă ar participa ar face-o doar ca probă fără să se aştepte la cine ştie ce scor. Aşa ca cel mai probabil va ramâne doar o fantoşă civică.
Al doilea scenariu – Mişcarea Populară se va forma mai degrabă ca o mişcare marginală de tip PLD, o dizidenţă a PDL, în dorinţa de a canibaliza electoratul celui din urmă, sau măcar ce a mai rămas din el. Acest al doilea scenariu ar putea fi pus în practică dacă echipa Blaga ar câştiga alegerile în PDL, lăsând în afara partidului toţi noii veniţi, toţi „reformatorii” etc. Desigur că ar fi o mişcare „lose – lose situation”, dar ar putea măcar pentru cei plecaţi să reprezinte o rampă de lansare pentru Parlament prin sabordarea PDL. Numai că într-un asemenea scenariu alegerile locale ar reprezenta un handicap pentru noua Mişcare, prea puţin cunoscută, cu relativ puţini candidaţi pentru primării şi pentru consiliile judeţene. Şi, în plus, ar fi foarte greu de gestionat guvernarea, dacă aceasta ar mai fi de interes – şi totdeauna este de interes. Ar fi interesant să vezi cum cei care până de curând spuneau că Boc este un erou al reformei îl vor lăsa din braţe şi vor spune că este un genocidar. Cei care ar pleca ar încerca formula PLD, dar fără PD-ul care să le ofere asistenţă şi sprijin logistic, fără resursele de la guvernare, doar ca să îşi încerce norocul pe piaţa liberă a politicii. Desigur că se vor prevala de asistenţa simbolică a lui Traian Băsescu, dar şi acesta este în cădere liberă de simpatie în rândul populaţiei şi fără resursa suspendării.

Acest scenariu ar părea cel mai absurd, desigur, dar stă în logica politicii româneşti, mai degrabă hormonală decât raţională. Ne amintim de PNL Câmpeanu care a refuzat din motive obscure alianţa CDR, de aripioarele PNŢcd de la sfârşitul guvernării CDR, de ruperea FDSN în 1997 şi sfârşitul tragic al APR şi poate de multe alte exemple. Să nu ne iluzionăm, majoritatea politicienilor nu sunt deloc maturi ci mai degrabă naivi în ceea ce priveşte electoratul. Acesta este calculat statistic şi pare a fi ceva cu care poţi pleca în buzunar atunci când te superi.

(Aş face aici o digresiune legată de toată povestea asta cu procentele din sondaje. Ele arată – dacă studiul este făcut corect – mai degarbă bazinul electoral al unui partid, dar nu şi intenţa de vot pentru acesta. În plus, dacă am corobora – ceea ce prea puţini fac – sondajele de opinie politice cu sistemul electoral românesc, mixt înspre majoritarist datorită colegiilor, am vedea că de fapt situaţia de vot este diferită de situaţia de sondaj. De asemenea, alegerile locale nu sunt, de cele mai multe ori, barometere pentru partide ci mai degrabă pentru notorietatea persoanelor care candidează. Aşa că, de fapt, analiza cantitativă – bună pentru votul proporţional, inutilă pentru votul majoritarist – ar trebui înlocuită cu cât mai multe focus grupuri, pentru că, măcar teoretic, problemele şi interesele dintr-un colegiu nu sunt aceleeaşi cu cele dintr-un alt colegiu. De aceea, nimeni nu ştie cu exactitate ce va face la alegerile parlamentare, pentru că sunt prea multe variabile în joc. Aşa că joaca asta cu procentele este mult mai propagandistică decât îşi imaginează mulţi. Căci dacă cei 18% ai PDL sunt concentraţi într-o regiune ei pot ridica până în 25% cu redistribuiri, dacă sunt volatili la nivelul întregii ţări pot reprezenta mai puţin de 7-9%, în funcţie de cine va lua peste 50% în colegiu. Ca o morală, deşi PDL a fost marele susţinător al votului uninominal s-ar putea ca tocmai acesta să îi producă cele mai mari bătăi de cap. Căci, chiar dacă ar lua 100% în colegiile diaspora – şi nu cu 6% cum arată Mirel Palada – tot nu i-ar folosi la mare lucru în alegerile parlamentare, şi la nimic la alegerile locale.)

Scenariul al treilea – cel mai optimist – Mişcarea Populară ar fi o dizidenţă din PDL care ar lua voturile PNL care s-a unit cu PSD. Şi nu-i aşa cine se naşte din pisică şoareci mănâncă: electoratul de dreapta părăsit de Crin Antonescu se va arunca în braţele Mişcării Populare. Aici există o multitudine de întrebări: prima fiind ce înseamnă electorat de dreapta? Teoretic acesta ar reprezenta grupul social liber de contract, cu meserii liberale, persoane cu educaţie peste medie, reactiv la mitul anticomunist etc. O bună parte din acest electorat a fost alungat de impozitul forfetar, mitul anticomunist nu ştiu dacă mai poate fi reşapat. O altă întrebare ar fi dacă acest electorat va mai ieşi la vot, şi a treia dacă şi de ce l-ar părăsi pe Crin Antonescu şi PNL dacă acesta, împreună cu PSD vor construi un program de centru coerent şi decent. Mai mult, Mişcarea Populară s-ar trezi în situaţia absurdă de a lupta pe foarte multe fronturi ale memoriei: împotriva foştilor colegi din PDL pe guvernarea Boc, împotriva PNL pe guvernarea Tăriceanu şi împotriva PSD pe guvernarea Năstase. Adică cu toată lumea, fiind singură împotriva tuturor.

Acest al treilea scenariu, care pare cel mai coerent politic, pare şi cel care conduce cel mai sigur la dezastru. Pentru că deşi poate ar limita victoria USL ar deschide posibilitatea unei alianţe între PD Blaga &Co şi celelalte partide împotriva lui Traian Băsescu, încă preşedinte. Radicalizarea PDL împotriva celorlalte partide – implicit pierderea potenţialului de coaliţie şi şantaj – s-a petrecut după fuziunea PLD cu PD. Noul partid a crescut indubitabil ca număr de voturi dar a pierdut contactul cu celelalte forţe politice, fiind pus în situaţia de a se lăsa şantajat de grupuri infime precum UNPR sau UDMR.

Desigur ar putea exista şi un al patrulea scenariu – Mişcarea Populară va fi un partid complet nou (nu o dizidenţă din PDL) care nu va accepta în rândurile sale pe nimeni care a făcut măcar tangenţial din clasa politică la vârf, se va propune ca o alternativă la toate partidele, nu va fi interesată de a ajunge la guvernare pentru moment şi îşi va construi un discurs complet nou pentru societate. Ar fi deci un partid ideologic – şi nu unul catch all cum sunt toate cele de acum – cu un pronunţat caracter civic. Şi probabil se va alia cu Partidul Verde al lui Remus Cernea, singurul partid cu adevărat altfel din România.

Probabil că şi scepticismul inerent de după 20 de ani de partitocraţie românească mă face să nu văd şi un al cincilea sau al şaselea scenariu, dar pe acestea vi le las dumneavoastră. Oricum, nu cred că în acest moment în România se poate naşte un partid cu adevărat nou, cu oameni noi şi dedicaţi unui proiect politic coerent, pentru că nu văd proiectul. Iar partidele care se nasc înaintea proiectului, doar ca reacţie la adresa celorlalte partide sfârşesc să devină ca toate celelalte, căci sistemul se autopotenţează doar prin existenţa părţilor. Şi nu va fi implodat decât de acestea.

sursa: VoxPublica

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: