„Melancholia” de Lars Von Trier: Cel mai frumos si mai poetic film-catastrofa realizat vreodata

Iulia Blaga de la Cannes:

„It’s the end of the world as we know it?” fredonam azi-dimineata in camera de hotel. Acum nu-mi mai vine decat sa ma trag undeva la liniste. „Melancholia” e poemul unui melancolic despre cel mai melancolic lucru posibil – moartea si sfarsitul lumii. Care vine prin intermediul unei planete numite Melancholia (aluzie la Saturn), dar care e albastra, frumoasa si eterica, si care loveste Pamantul intr-o zi ca aceasta, de pilda. Faptul ca cineastul danez si-a dat cu stangul in dreptul la conferinta de presa (a spus mai in gluma, mai in serios ca are simpatii naziste) sper ca nu va dauna prea mult receptarii filmului, care e pe cat de melodramatic si de egotic, pe atat de frumos.

„Crezi ca ma sperie o planeta?”, ii spune Justine (Kirsten Dunst) surorii sale Claire (Charlotte Gainsbourg). Justine tocmai s-a maritat. La inceput parea la fel de solara si de normala ca tanarul ei sot. Pe parcurs intelegem ca se lupta cu depresia, ca e o melancolica si ca toata viata a incercat sa duca o viata normala – maritisul fiind cea mai mare incercare a ei de a intra in randul lumii.

La inceput, sosirea tarzie a cuplului la palatul unde il asteapta nuntasii e scuzata de un incovenient comic – limuzina nu a fost in stare sa ia o curba pe drumul de tara foarte ingust. Cand apropiatii sunt ingrijorati ca programul foarte strans a fost dat peste cap – mai ales Claire, care pare obsedata de control, cei doi insuratei par singurii oameni normali, relaxati si fericiti. Dar dupa ce capitolele nuntii incep sa se deruleze, fericirea e din ce in ce mai putin mimata de catre toti invitatii.

Inceput printr-o introducere spectaculoasa, filmul lui Von Trier evolueaza pe o anumita distanta ca un fel de „Festen” in care traumele sunt de alta natura si care are si umor. La un moment dat, planeta aceea micuta si rosie pe care Justine o vede pe cer o uitam si noi, luati de drama care sta sa izbucneasca in castel. Cu toate astea, „Melancholia” ramane cel mai frumos si mai poetic film-catastrofa realizat vreodata, filmul unui melancolic pur-sange si al unui masochist.

„Demonicul” Von Trier reuseste o opera mai plin de spiritualitate decat a facut Malick cu liturgicul „The Tree of Life”. Distrugand ce a creat Malick (sic), danezul e mult mai simplu, mai elocvent si mai impresionant prin felul in care impaca oamenii in fata dezastrului, facandu-i sa invete sa se resemneze (cei care pot.). Ca apocalipsa e o afacere personala poate ca o stiam deja, dar felul prin care aceasta e imaginata,  parte pentru intreg (si nu in maniera isterica, grandioasa si neverosimila a filmelor americane) e cu totul spectaculos, ca si cum s-ar desfasura in abstract.

In fata serenitatii care o cuprinde pe Justine in fata inevitabilului, ma mir ca cineastul nu ne-a strecurat un ABBA – „When All It’s Said and Done”, pe genericul de final. Nu, ar fi fost altceva. In schimb, ne inunda in Wagner, desi in interviul obisnuit din caietul de presa spune ca ii e teama sa nu fi fost prea melodramatic si sa fi facut „un film pentru femei”.

Deci da, eu una accept manipularea pe fata. Cu un asemenea subiect nu ai cum sa nu dai lovitura daca esti un regizor genial, asa cum e Von Trier. Sfarsitul lumii/moartea ne preocupa pe toti pentru ca il/o avem in gene. Nimic nu dureaza. In abstract, „Melancholia” nu e un film despre sfarsitul lumii ci despre felul cum ne acceptam propria moarte, apocalipsa personala. Fascinatia lui vine din faptul ca ia moartea asa cum e, ca pe un lucru ineluctabil si extrem de frumos.

sursa: HotNews

Etichete:, , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: