I. Huiu: O privire rațională asupra emoțiilor…în politică

Un editorial de week-end pe care l-am publicat pe site-ul www.spunesitu.ro.
Cine spune că emoțiile n-au ce căuta în politică se înșală, după părerea mea. Probabil că nu există spațiu care să genereze mai multe reacții emoționale, mai multe patimi și sentimente de toate felurile – de la entuziasm la înverșunare – decât politica. Subiectul e mai complicat decât pare la prima vedere, în primul rând pentru că nu există actori politici perfect raționali și nici alegători perfect raționali. Politica operează până la urmă cu oameni, nu cu roboți. De asta este și atât de imprevizibilă, de asta predicțiile politice pe termen lung sunt greu de făcut și evoluțiile dificil de anticipat. Și în al doilea rând pentru că nu există o rețetă infailibilă. Uneori reacțiile emoționale și deciziile bazate pe ele au consecințe negative majore, alteori ignorarea intuiției în detrimentul calculului pur pragmatic se poate dovedi la fel de nocivă.
Putem privi emoțiile în politică din două perspective: emoțiile publicului în raport cu oamenii politici și emoțiile manifestate de oamenii politici, cu impact asupra publicului.
Legat de primul aspect, observația centrală este că oricât de blamate ar fi emoțiile în politică, văzută de mulți ca spațiu al rațiunii, pragmatismului și uneori cinismului, cu greu se poate câștiga o competiție electorală fără ele. Mă refer mai ales la bătăliile politice cu adevărat importante. Programele pot atrage pe unii sau alții, organizarea poate mobiliza într-o anumită măsură, dar niciuna din acestea nu poate suplini incapacitatea unui candidat de a genera emoții.
Crearea și exploatarea emoțiilor este o armă politică redutabilă, iar cel ce o posedă deține în atu extrem de important. Sunt politicieni pregătiți, cu idei, chiar cu viziune sau buni manageri, dar care pur și simplu nu „transmit” nimic. Care par impermeabili. Și sunt alții care hipnotizează mulțimi, față de care publicul nu poate rămâne indiferent, într-un sens sau altul. Dacă ne uităm la experiența politică a ultimilor 20 de ani vedem că alegerile au fost câștigate cu teme care au atins mereu „coarda sensibilă” a publicului și de către candidați capabili să genereze reacții afective. Exploatarea fricilor sau sensibilităților celor mai adânc întipărite în mentalul colectiv a contribuit semnificativ la rezultatele scrutinelor. În 1990, românii care se temeau de tulburări sociale, de „furtul revoluției”, de „vânzarea țării” și-au ales „un președinte pentru liniștea voastră.” Căci acesta era sologanul lui Ion Iliescu. 20 de ani mai târziu, frica de reîntoarcerea comuniștilor și aversiunea irațională față de așa-zișii „moguli” a contat în ecuația votului pentru unii mai mult decât realitatea crizei și minciunile dovedite ale lui Traian Băsescu. Și nu vorbim aici despre etică sau manipulare, nici despre autenticitate sau teatru, ci doar constatăm un fenomen.
În ce privește emoțiile pe care uneori oamenii politici le manifestă public, diferă și contează practic semnificația asociată lor. De la caz la caz, emoțiile în politică sunt semn de slăbiciune sau, dimpotrivă, de „umanizare”. Așa cum și absența lor poate fi interpretată în mod diferit, ca siguranță de sine sau, dimpotrivă, ca lipsă de empatie, răceală, distanță, sancționate de electorat. Plânsul lui Traian Băsescu din 2004, în celebrul episod „dragă Stolo”, al retragerii lui Theodor Stolojan din cursa prezidențială și salturile de bucurie premature ale lui Mircea Geoană din 6 decembrie 2009 sunt probabil gesturile cele mai celebre din ultimii ani.
Despre emoții în politică este greu de tras o concluzie. Până la urmă problema pentru un om politic este nu dacă le are sau nu, ci dacă emoțiile îl stăpânesc sau el le stăpânește…
sursaL Iulia Huiu
Reclame

Etichete:, , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: