C. Grosu: Cei mai buni (I). Erorile lui Heckle si Jeckle

Domnul Emil Boc are toate calităţile celui format lângă o personalitate în umbra căreia nici iarba nu creşte.

Executant desăvărşit, de o rară dexteritate în a înlocui competenţa jucându-se cu doar două-trei clişee (pe care un diletant n-ar da nici două parale), şi dotat cu o rezistenţă care nu ştii prea precis de unde vine: îndură cu stoicism loviturile, sau pur şi simplu nu-l doare?

Încă o calitate: numai respectul îl face să vorbească în urma jupânului – reluând ca un ecou până şi erorile stilistice – deşi are marea intuiţie de-a şti încă dinaintea acestuia ce urmează să zică.

Scurt spus – seamănă, ca orice om, cu suma acţiunilor lui cele mai de seamă: „asumarea răspunderii”, procedură convenţională golită, în fapt, de orice răspundere personală. Mai pe şleau, dacă nu-şi violează secretara, nu se-apucă, de capul lui, să dizolve parlamentul şi nu pune o bombă în tren, va rămâne premier indiferent de cum conduce ţara.

Dar despre dl. Emil Boc va fi vorba data viitoare: am început cu domnia sa pentru că această psihologie are drept de semnătură şi devine politică de stat.

Personajele de astăzi sunt sângeroşii săi oponenţi: doi oameni tineri, energici, având de partea lor avantajul lipsei de uzură pe care o poate produce guvernarea în vreme de criză şi măsurile slugarnic de nepopulare care nu l-au cruţat pe actualul premier.

Nu, nu lunec spre deriziune – e doar efectul unei sume de greşeli pe care strategii şi consilierii de imagine ai celor doi – Crin Antonescu şi Victor Ponta – le comit când îi sfătuiesc să iasă în lume numai la braţ: mintea mea îi asociază mereu cu cele două personaje de desene animate Heckle şi Jeckle (trebuie să fie pe undeva pe youtube).

Cred chiar mai mult: una dintre erorile de bază ale celor doi, faţă de PDL, constă tocmai în aceea că apar exclusiv împreună, şi că nu vede fiecare de grijile propriului electorat. Din acest talme-balmeş se nasc şi celelalte derapaje politice – de această dată concrete: găsirea unor voci distincte, care să cheme lumea „la luptă” şi pentru altă cauză decât pentru dărâmarea lui Băsescu. Adică pentru o cauză cu miză cuantificabilă şi utilă.

Să nu fim „exhaustivi”, să ne jucăm cu doar două-trei exemple.

1. Pare greu de crezut, dar un partid de stânga, ca PSD, n-a reuşit să fructifice ocazia de-a „vinde” politic transformarea Codului Muncii, dintr-unul de stânga, într-unul de haotic-dreapta. Aflaţi la picioarele a doi dintre cei mai importanţi moguli de presă – care-i iubesc ca pe două odrasle răzgâiate şi deprise cu grija părintească – Victor Ponta şi Crin Antonescu n-au reuşit să scoată un subiect atât de concret din retorica anti-Băsescu. O presă nepricepută a tratat mai utilitar şi mai aplicat acest subiect decât au facut-o aceşti doi salvatori (sunt – nu-i aşa? – alternativa) şi numai cine a stat de vorbă cu căţiva politicieni ”de top” ştie cât de mare e şansa ca ei să nu priceapă nimic din problemele alegătorilor. Eroare rudimentară: subiect „vândut” politic (adică abstract) şi pieziş, departe de brutalitatrea caracterului „tehnic” şi axat pe consecinţele directe care-l traumatizează pe alegător.

Să nu fim nedrepţi: cei doi au „bifat” totuşi moţiunea de cenzură, la Bucureşti, pe 2-3 mii de metri pătraţi ai sălii parlamentului (din cele … milioane de km pătraţi ai ţării), acolo unde parlamentarii USL au vorbit tremurând şi gutural (dacă-i tăiai nu curgea sânge) despre sclavagism, străini, putere, Băsescu.

2. Doar nişte oameni politici aflaţi undeva, în teritoriu, la început de drum, puteau călca cu atâta uşurinţă în capcanele pe care Băsescu le-a întins cu revizuirea Constituţiei şi regionalizarea. Nici aici n-au reuşit să ridice argumentaţia mai sus de „Jos Băsescu”, iar pentru cei care mai cred că propunerile făcute de USL erau rezonabile (în ciuda aparenţelor), să recitească script-urile şi cronologia lor. Vor constata că varianta USL a fost la fel de pripită ca a lui Băsescu, şi că cei doi păreau doi inşi repeziţi care s-au înţeles pe drum, în şoaptă, de la poartă până la uşă, cum să-şi facă varianta de neacceptat: alegeri anticipate pe care Băsescu însuşi n-ar putea să le mai smulgă de la clientela PDL.

Celelalte propuneri pertinente au fost parazitate până la anihilare de puzderia de jucăuşe gesturi gratuite şi glumiţe  pe care amândoi le-au împărţit cu atâta dărnicie în faţa camerelor de luat vederi. Nu poţi vorbi unui electorat care duce greul crizei despre ipotetica sticlă cu alcool pe care Băsescu ar fi avut-o sub masa de negocieri, decât dacă vrei să-i  iei peste picior grijile care aşteaptă un deznodământ favorabil. Cele mai serioase (serios vorbind!) gesturi ale celor doi au constat în boicot.

Am putea înşira zeci de situaţii în care cei doi lideri de conjunctură au zburdat printre stringenţele guvernării: legea pensiilor (pentru Ponta), costul muncii (pentru Antonescu), distribuţia inegală a costurilor crizei (tot pentru Ponta), mediul de afaceri decimat de Emil Boc (tot pentru Antonescu) etc, etc, etc. Să ne înţelegem: NU vorbim aici de justeţea sau injusteţea acestor legi (macar de le-ar aplica chiar şi guvernul PDL), ci de argumentele contra, de controversele precise, de soluţii punctuale, de alternative reale în prevederi şi formulare. Mai multe argumente pro sau contra veţi găsi pe analizele cursdeguvernare.ro, decât au produs specialiştii celor doi şugubeţi nervoşi pentru o miză care constă tocmai în viitoarea guvernare. Uneori mă gândesc că de aici şi vine relaxarea şi rezistenţa dlui. Boc.

3. În fine: cei doi fac greşeala că trag – şi nu de azi, de ieri – într-o ţintă falsă. Par să nu-şi dea seama că Traian Băsescu NU MAI CANDIDEAZĂ, şi că miza e în cu totul altă parte. N-aş exclude detot ideea că Traian Băsescu a decis tocmai în faţa unei atare strategii a opoziţiei să-şi asume rolul de paratrăsnet şi să păstreze actualul guvern Boc. În definitiv, Antonescu şi Ponta au ajuns în situaţia că nu trebuie decât să fie provocaţi: vin ei cu retorica, cu bătutul câmpilor şi, mai ales, cu televiziunile.

Din păcate pentru toţi, pentru noi toţi, asta e „alternativa” care ar trebui să pună presiune pe o majoritate în care Elena Udrea, Ioan Oltean, Roberta Anastase, Emil Boc şi alţii ca ei sunt personaje vii şi influente. Şi va mai treace măcar un an până când în cele două partide, Dinu Patriciu şi Adrian Năstase (fiecare în felul şi după interesul său) să pună piticii pe masă.

În cazul succesului acestei comicării jucate de domnii Antonescu şi Ponta, vom avea ceva de lucru până să ne obişnuim că asta e singura opţiune pe care ne-o rezervă alegerile, pe lângă garnitura Boc.

În cazul unui eşec al celor doi, vor avea o problemă şi partidele în numele cărora ei dansează pe masă. Asta pentru că strategia de luptă politică aleasă (şi asta ar fi a patra eroare) e una sinucigaşă. Părăsind terenul politic pe care propriul electorat i-ar recunoaşte, domnii Crin Antonescu şi Victor Ponta au ales să joace pe terenul lui Băsescu. Iar acolo au toate şansele să sfârşească precum vânătorul din acel banc, căruia ursul, extenuat, la un moment dat îi şi zice, cu limbajul chiar al lui Băsescu: „Bă, da ţie chiar a început să-ţi placă”.

sursa: Curs de Guvernare

Reclame

Etichete:, , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: