C. Grosu: Falimentul statelor. Aceşti nepricepuţi făţarnici şi cotaţia lor de piaţă

Să plecăm de la particular la general. Uitaţi-vă puţin la feţele miniştrilor din guvernul Boc. Şi încercaţi să vă închipuiţi care din ei ar fi în stare – fără relaţii, poziţie politică, fără complicităţi şi alte forme de şpagă – să ţină pe plus o afacere pornită de ei înşişi de la zero. Cei mai cârcotaşi şi mai cusurgii dintre noi îşi vor explica, astfel, şi de ce măsurile de stimulare a mediului de afaceri luate de guvernul Boc (de „dreapta”) sunt un fel de „Cornul şi laptele” oferit sărăcimii fără speranţă de guvernul (de „stânga”) al lui Năstase.

Mai uitaţi-vă o dată: care dintre ei ar fi capabil să găsească o soluţie la problemele de pe felia lui – desigur, altfel decât de-a bifa din când în când vreun punct din lista pe care un funcţionar ca Jeffrey Franks o întocmeşte între două avioane? Cu alte cuvinte – pe mâna căruia dintre ei aţi merge, pesupunând că aţi avea de ales?

Greu de spus: pentru că sunt „oameni de sistem”. Niciunul din ei nu stă în picioare, decât sprijiit din toate părţile – de la dreapta, stânga, din faţă şi din spate, de sus şi de jos.

Toate astea aici, la noi, la Bucureşti – în „mic”. Dar la fel stau lucrurile şi „în mare”, în lumea din jur – unde criza ia prin surprindere guvernele şi le pune în faţă situaţii pe care ele nu ştiu să le înfrunte altfel decât cu clişee şi „proceduri” dobândite în zeci de ani de politicianisme. Noutatea absolută a momentului istoric pe care-l trăim este că statele chiar pot da faliment. De ce? Pentru că au fost conduse ca nişte afaceri, au fost scoase, prin mecanisme financiare sofisticate, pe bursă şi s-a pariat pe cifrele lor până când specula a depăşit negustoria „cinstită”.

Problema e că au fost conduse de proşti afacerişti: popoarele şi guvernele s-au mituit reciproc decenii la rând, până când politica a ajuns un business făcut de nişte nepricepuţi fără nicio răspundere, cu banii altora, cu banii tuturor, cu banii nimănui.

Aşa s-a ajuns ca până şi istoria Greciei – de exemplu – să aibă „valoare de piaţă” – ce s-a păstrat în mii de ani sângeroşi se pierde într-o săptămână pe “trend”. Aşa s-a ajuns ca diferende internaţionale, revendicări ale zonelor de influenţă şi datorii vechi, ale căror scadenţe s-au tot amânat – tensiuni care cu secole în urmă se tranşau prin război – să fie puse pe burse.

Cine sunt strategii acestui război de catifea? Să-i comparăm cu marii lideri ai Europei de acum 20-30 de ani. Thatcher, Kohl, Mitterand, Gorbaciov – politicieni care avuseseră „privilegiul” de-a vedea cum se construieşte o ţară din ruinele ultimului mare război – nu doar din punct de vedere economic, ci şi ca mentalitate şi consistenţă individuală a fiecărui cetăţean. Suntem în pragul schimbării paradigmei economice, în care creşterea se bazează pe consumul excesiv (nu pe consum, ci pe consumul excesiv), fiecare „cincinal” aduce o nouă problemă insolubilă (în 10 ani alimentele ne vor preocupa cum ne preocupă astăzi energia) – iar liderii de astăzi nu au forţa să-şi convingă popoarele că businessul trebuie condus altfel, căcifenomenele sociale au schimbat datele problemei şi că nu mai funcţionează vechile „proceduri”.

Nici nu au cum să le convingă: ei înşişi sunt „oameni de sistem”. Partea speculativă din valoarea lor „de piaţă” prevalează asupra consistenţei: înainte de-a fi fost lideri autentici, ei sunt produsele electorale ale unor societăţi anesteziate cu inconştienţă– nişte năuci gestionari, înainte de-a fi vizionari. Această generaţie de politicieni făcuţi din cerneală şi pixeli nu vede în construcţie decât contractele pe care trebuie să le plaseze finanţatorilor politici; şi din dezvoltare nu înţelege decât consum.

Un simplu exerciţiu: încercaţi să vi-i închipuiţi, prin comparaţie, evaluându-şi „costurile electorale” în locul lui Thatcher în timpl grevei de un an a minerilor, din 1984-1985; sau în locul lui Kohl – punând pe umerii germanilor din Vest costisitoarea reconstrucţie a Estului – ca să vorbim doar de-o mare problemă şi de un mare proiect.

Un gol se tot lărgeşte între politică şi societate – dar mituitul şi mituitorul par să meargă mână în mână, căci sunt în aceeaşi oală. Şi în acest gol nu şi-a aruncat încă privirea niciunul din Nobelii în economie. Pentru că tot despre (un prost) business

sursa: Curs de Guvernare

Reclame

Etichete:, , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: