C. Grosu: Drăcuşorul mic-burghez şi stângistul-oportunist, în faţa Inchiziţiei

Uite că ideologiile n-au murit. Aşa cum se întâmplă, orice conflagraţie (armată, sau economică – cum e cea pe care tocmai o străbatem) care ne arată limitele normelor după care trăim, readuce la suprafaţă aceleaşi 10-20 de cuvinte cu care lumea se joacă de mai bine de-o sută de ani. „Repere”, „valori”, „convingeri” etc – vorbe trasformate, de îndelunga şi abuziva lor întrebuinţare, în nodurile unui discurs folosit drept ciomag, când „stânga” şi „dreapta” hotărăsc să „dezbată”. Şi e momentul ideal.

De vreo câteva săptămâni, acest discurs a ajuns şi „la noi”. De vreo câteva zile, el se ascute (ca ştiţi voi cine), caută ţinte, cere socoteală, buzunăreşte, somează. Nimic rău în această stilistică, dacă acest discurs nu s-ar purta incredibil de „simplist” şi de vulgar faţă de pretenţiile şi – în unele cazuri – potenţialul remarcabil al căuzaşilor. E de-ajuns să aruncăm o privire către unele texte de pe Contributors sau Revista 22(pentru „dreapta”), sau pe Criticatac (pentru „stânga”) – fără să cerem socoteală şi să buzunărim pe cineva. Ei bine, sunt momente în care rămâi stupefăcut.

Ce nu vor să vadă „stânga şi „dreapta”

Ca scrisul european, de la stânga. Şi din perspectiva momentului.

Textele apărute pe Criticatac eludează câteva adevăruri pe care realitatea ni le bagă zilnic sub ochi.

  • Politicile sociale ale statelor au lăsat suficiente fisuri încât acolo să se ascundă şi cei care nu au nevoie de ele. Politicienii (de „stânga” şi de „dreapta”) s-au întrecut în a nu se atinge de aceste fisuri, căci, dacă tot întreţii cu banii celorlalţi un om, măcar să te alegi cu votul lui. Oameni în putere, care trăiesc ei şi familiile lor fără să muncească şi, mai ales, fără să simtă presiunea necesităţii de a se face cumva utili. Nu numai în România – e o MARE prolemă europeană. Asta costă nu doar bani (mulţi), ci şi obişnuieşte pe întreţinut cu ideea că i se cuvine. Şi cine respectă pe leneş va constata într-o bună zi că lenea a devenit un mic drept.
  • În această criză, „exploatatorii” sunt în aceeaşi oală cu „exploataţii”, se confruntă cu aceleaşi probleme, iar capitalismul a evoluat – măcar un pic – de la Marx încoace.MARII beneficiari ai acestui capitalism „evoluat” nu sunt „exploatatorii” clasici (ajunşi ei înşişi o massă) ci pegra care-şi are reşedinţa pe graniţa dintre politică şi economie. În trecăt fie spus, dacă s-ar face un sondaj în rândul „exploataţilor”, s-ar constata că majoritatea ar refuza bătaia de cap, dificultăţile şi responsabilitatea patronilor lor (chiar şi în perioade de prosperitate), şi ar prefera să-şi ia banii şi, după 8 ore, să plece acasă să-şi vadă de grijile uneori mari, dar din plaja celor inteligibile şi controlabile.
  • Criza nu a fost provocată de „dreapta”. Nişte exemple – criza creditelor subprime a fost provocată de măsuri foarte „de stânga” (dar luate DIN ALTE considerente decât cele ideologice), tinerii din Londra si Tottenham au fost legaţi de glie prin locuinţele sociale, iar la Bucureşti „Cornul şi laptele” au fost „vândute” drept politică socială (mergeţi în şcolile de la oraş şi vedeţi că se aruncă tot; mergeţi în şcolile de la ţară şi vedeţi că se aruncă tot – copiii acasă tot numai asta mănâncă).
  • În acest moment, „exploatatorii” au mare nevoie de politici inteligente şi facilităţi pentru a da de lucru „exploataţilor” (cu asta ar trebui să înceapă orice politică de relansare) – de unde şi ideea că are si „exploatatorul” un Marx al său. Iar politicienii se tem să nu turbure cumva „politicile sociale”, pentru că au alegeri şi Merkel şi Sarkozy.
  • Stilistica aceasta cu „capitalism”, „exploatatori”, „mase” etc e absolut anacronică. Îmi vine greu să cred că un tânăr cu deprinderea internetului mai „metabolizează” la nivelul ideilor nişte concepte din pruncia ideologiilor.
  • Violenţa manifestărilor de stradă nu are ideologie: a jefui un semen la adăpostul anonimatului mulţimii ţine de om, nu de “lupta de clasă”.
  • „Corectitudinea politică” nu-i corectă deloc dacă distruge valorile unei societăţi prin forţă intruzivă şi nu e în stare să propună ceva mai bun în loc. Nu poţi să spui, de exemplu, că furtul face parte din tradiţia culturală a unei etnii (am trăit s-o aud şi pe asta) şi să mai ai pretenţia ca acest briz-briz de „diversitate” să fie înghiţit pe nemestecate de o societate construită prin cea mai pură muncă.

De partea cealaltă, „publicistica de dreapta” eludează faptele reale din celălalt unghi :

  • Nu „statul asistenţial” e marea problemă (să privim la ţările nordice). Ci aşa numitele “politici sociale” de mituire a săracilor alegători. (Recomand o analizacursdeguvernare.ro – De ce Romania Nu e stat social. De ce România e stat populist).
  • Reiau exemplul de mai sus: Criza creditelor subprime nu a fost provocată „de stânga” – ci de bănci, care au buzunărit săracii pentru case pe care aceştia nu şi le permiteau, au făcut creditele pachet şi le-au pus pe bursă – mecanism foarte „capitalist”. E perspectiva din care trebuie să ne întrebăm dacă „dreapta” lui Bush nu e la fel de vinovată ca şi „stânga” lui Obama de ceea ce se petrece acum în America. Mai ales că vinovaţii din sistemul bancar n-au plătit, sau nu şi-au tras (cu onoare) un glonţ în cap (cum trebuia să se întâmple în “capitalism”) – ci şi-au încasat primele de exit (de sute de milioane) şi au plecat acasă.
  • În România, „dreapta” nu înseamnă nimic. În primul rând, măsurile „de dreapta” ale lui Boc sunt, pentru mediul de afaceri, echivalente cu “politica socială” a lui Năstase din „Cornul şi laptele”. În al doilea rând, dacă s-ar face o listă cu deciziile acestui guvern faţă de mediul de afaceri, s-ar observa că nimeni nu urăşte mai tare ca Emil Boc pe cei care se zbat să pună un business pe picioare.  Şi uite că nimeni de la „dreapta” nu zice nimic.

Presa lu dreapta şi presa lu stanga

În schimbul de contre din aceste zile, sar în ochi două texte. De la „dreapta”. Cel al lui Dragoş Paul Aligică (AICI), şi cel al lui Dan Tapalagă (AICI). Ambele pun problema separării apelor ideologice în discursul public, ambele somează pe „dealerii de idei”să se „demaşte”. Problema da – se poate pune. Dar amândoi dealerii o fac atât de rudimentar şi simplificând cuvinte atât de mari („valori”, „repere”, convingeri” etc) încât eu, unul, rămân mut. Mai ales că autorii înghesuie totul în doar două posibilităţi.

Iată ce poate face un bărbat lăsat singur cu Logica, într-o cameră fără aer condiţionat:

Aceasta fictiune –omul fara valori, principii si partipriuri – care iese in fata natiunii sa-i spuna Adevarul Obiectiv, este o inventie pe care stanga mediatica, intelectuala si oligarhica a exploatat-o si o exploateaza sistematic. Ridicati masca oricarui „analist obiectiv” si probabilitaea ca veti da de un stangist-oportunist este de aproape 100%. „ (Dragoş Paul Aligică).
“Omul fără valori, principii şi partipriuri” este – potrivit Dlui. Aligică, cel care nu aderă ideaologic la “stânga” sau la “dreapta” – iar autorul se referă îndeosebi la cei din zona publicistică. Adică ne explică de ce “cine nu e cu noi e împotriva noastră”.

Vasăzică aşa: „drăcuşorul mic-burghez” care în anii 50 se ascundea în fiecare ţăran care, după tortură, îşi dădea pământul la colectiv, e înlocuit astăzi cu „stângistul-oportunist” care se ascunde sub masca „analistului obiectiv”.

Ce ne facem însă cu scepticismul de bună credinţă, care se încăpăţânează să treacă prin sita lui deasă orice idee care poartă în spate nişte consecinţe concrete, veghind, astfel, ca ideologiile să nu devină simple colecţii de stereotipii şi prejudecăţi?

Dlui. Aligică îi sare în ajutor Dl. Dan Tapalagă: valorile sunt atât de bulversate, încât trebuie să aderăm la o ideologie – iar autorul ne somează să ne demascăm, naibii, odată, şi ne răpeşte prezumţia de bună credinţă a oricărei alte opţiuni„Generaţia fără însuşiri” se numeşte articolul – însuşirile reprezentând opţiunea ideologică a fiecărui jurnalist – căci la jurnalişti se referă autorul.

Iată câteva adevăruri (“bornele fixe ” – cum însuşi le zice) de-ale dlui. Tapalagă şi răspunsurile aferente.

Jucând cu dibăcie comedia „imparţialităţii“, jurnalistul fără convingeri se adaptează rapid, în funcţie de conjuctură, întrucât şi-a lăsat spaţii largi de manevră. (…) În consecinţă, clarificările ideologice ar ajuta la asanarea spaţiului public prin îngustarea marjelor de minciună şi manipulare, ar introduce o minimă coerenţă în discursul jurnalistic”.

Măi să fie! Cum altfel era, pe vremuri, exemplificată teoria “intelectualului şovăielnic“? A celui care nu “aderă”?

Să fim serioşi: Marea problemă a jurnalistului în România Nu e necesitatea de-a se angaja ideologic („repere”, „valori”, „borne fixe”) – ce parfum ar fi această subtilitate! – ci chiar jurnalismul. Iar a-ţi lăsa “un spaţiu de manevră” e apanajul oricărui jurnalist pur-sânge: nu “spaţiu de manevră” în favoarea unei ideologii, ci în favoarea Adevărului însuşi  care la un moment dat poate ieşi la iveală dincolo de ce vede sau înţelege un jurnalist.

Mai e nevoie să spunem că „asumarea unei ideologii” nu rezolvă problema, pentru că  jurnaliştii care iau bani şi de la redacţie şi de la cabinete parlamentare pentru „consiliere” pot justifica orice în ochii oricui? (Apropo – are cineva idee cât de mulţi sunt cei care fac asta şi se ascund în spatele „convingerilor”?).

Absenţa convingerilor merge, de regulă, la braţ cu lipsa de etică şi abdicarea de la elementare reguli profesionale. Când vidul etic şi moral este total, puterea politică tinde să-l umple, în forţă, cu propriile reguli.” – scrie autorul, şi ne oferă exemplul scandalului creat de trustul lui Murdoch.

Scandalul interceptărilor Nu are legătură cu „necesitatea” ca jurnalistul să adere la o ideologie. Apoi: să legi „absenţa convingerilor” (Ideologice!) cu lipsa de etică e samavolnicie curată. Ziariştii lui Murdoch, alături de ziariştii mogulilor noştri (la care face vorbire – foarte îndreptăţit în unele cazuri – Dl. Tapalagă) au o problemă cu valorile general umane, nu cu cele ideologice, ţin de cele ce le-au spus mamele lor până a-i trimite la şcoală, nu neapărat de ce le cere patronul, redactorul-şef sau însuşi dl. Tapalagă.

„Generaţia fără însuşiri”… Aş fi ceva mai relaxat: înaintea asumării unei opţiuni ideologice, jurnalistul trebuie să aibă alte „însuşiri”scepticismul inteligent în faţa oricărei situaţii şi curiozitatea tenaceSă nu fi aflat dl. Tapalagă că acestea sunt „însuşiri” mult mai greu de purtat şi de întreţinut şi de gestionat decât aderarea la orice ideologie ? Din cel puţin două motive:

a. Mai întâi, pentru că e mult comod să aterizezi pe o platformă ideologică, cu toate binefacerile care decurg din asta: rezolvarea rapidă şi lesnicioasă unei opţiuni a cărei confruntare cu realitatea trebuie să dureze toată viaţa ta de om: la care se adaugă căldura năduşită şi furnizoare de siguranţă pe care ţi-o dau amicii ideologici şi cohortele de fani politici.

b. Apoi: în faţa politicii – a ideologiei practice, adică – e mult mai simplu să forţezi realitatea (pardon: prezentarea faptelor din realitate) să încapă într-o ideologie, decât să judeci aceste fapte în numele bunului simţ, al bunei credinţe, al efortului continuu de a le înţelege dincolo de stereotipiile ideologice. Iar acest efort îl şi deosebeşte pe jurnalistul adevărat de politician, ideolog, istoric, demagog.

Din perspectiva acestor opinii, îi voi preţui mereu pe jurnaliştii adevăraţi (de oricare a „baricadei” vor fi fiind ei) dar voi avea mereu o secretă slăbiciune pentru cei care-şi asumă efortul zilnic de-a scormoni realitatea dincolo de ideologie. Pentru că ăia sunt ziarişti făcuţi ziarişti de mamele lor.

În fine, să mai observăm un lucru: aderarea la ideologie (departe de-a fi un delict, o „problemă etică” sau, dimpotrivă, un merit) e însoţită întotdeauna de pasul următor:empatia cu politicienii care se revendică de la acea ideologie – oricât s-ar strădui jurnalistul să se ţină departe de politică. „Stânga” lui Mazăre şi Năstase? „Dreapta” lui Udrea şi Boc? – ca să vorbesc doar de “ideologia”  unor oameni cu mare trecere în partidele lor.

Păi nu mai e decât un pas până să auzim că domnul Emil Boc “a întinat nobilele idealuri ale dreptei“.

PS: Dacă tot am „coborât” în ideaologia practică – un secret: Uitaţi-vă bine la cei doi politicieni, studiaţi-le psihologia şi cariera politică, cerneţi-le puţin rumeguşul discursului ideologic: Mircea Geoană premier ar fi guvernat, acum, la fel – dar exact la fel – cu Emil Boc.

sursa: Curs de Guvernare

Etichete:, , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: