M. Pana: Ajutorul de încălzire: cine şi cum îl plăteşte? Solidaritatea prost înţeleasă

Dacă eliminarea subvenţiilor care se duceau generic la producător era o cerinţă normală, ajutoarele sociale pentru încălzire vor continua să fie acordate fără cap. Legătura cu situaţia locativă şi şi cu nivelul pensiilor şi salariilor plătite în România este pur electorală.

Examinând tabelele cu cuantumurile necesare acordării de ajutoare, sare în ochi faptul că un angajat cu salariul minim pe economie, chiar şi fără familie, se califică din start pentru primirea de ajutoare de încălzire. 670 lei brut înseamnă 510 lei net, mult sub limita de 786 lei pe persoană. De asemeni, se califică şi pensionarul mediu, care primeşte 774 lei pe lună.

Ceea ce înseamnă că ne aflăm cel puţin într-una din următoarele două variante:

a. Limita superioară este exagerată şi a fost fixată pe considerente electorale, nu logice. Chiar dacă guvernul face o economie, lărgirea bazei celor cu drept de-a primi ajutoare adânceşte fenomenele nocive, nu le estompează.

b. De fapt, statul român nu ajută cetăţenii cu venituri reduse, ci firmele care nu pot desfăşura o activitate profitabilă decât plătind salarii de mizerie, ce trebuie completate cu ajutoare de stat – o distribuíe foarte rudimentară.

Interesant este că o gospodărie cu doi salariaţi care câştigă 1.600 de lei fiecare şi au doi copii urcă peste limita de acordare a ajutoarelor de încălzire. Chiar dacă cei doi copii au unu şi doi ani, motiv pentru care ar util din motive de sănătate să stea la o temperatură adecvată. Care presupune un consum mult mai mare de energie dar ar scuti, la cheltuiala generală, multe costuri cu medicamentele şi aistenţa medicală.

Oricum, subvenţia ridicolă de 5% din factură în intervalul de venituri pe persoană ultraextins (170 de lei faţă de 45 -75 lei toate celelalte tranşe) 615 lei – 785 lei este şi explicaţia majorării numărului de familii potenţial beneficiare de ajutoare. Rămâne de văzut cine se sta să întocmească hârţogăraia şi se va umili pentru 15 de lei pe lună la o factură de, să zicem 300 de lei pe lună la căldură.

Consecinţele ajutoarelor date la „venit”. Reglajul pieţei muncii, reglajul pieţei imobiliare

Practic, din jocul sumelor, statul nivelează veniturile celor mai sărace categorii sociale, deviind interesul dinspre depunerea unei munci mai bine plătite către îndeplinirea formalităţilor pentru primirea de bani publici.

Redistribuirea făcută de către stat prin sistemul de impozitare şi acordarea de subvenţii se face dinspre salariile ceva mai răsărite în două sensuri: atât către cei cu venituri reduse, cât şi către patronii care plătesc salarii mici. Dacă pentru primii există o explicaţie „creştinească”, în al doilea caz nu există nici o motivaţie valabilă.

O consecinţă indirectă dar extrem de importantă este întârzirea reglajului pieţei imobiliare, prin favorizarea păstrării unor locuinţe cu suprafeţe peste posibilităţile reale de trai, îndeosebi în cazul pensionarilor. Familiile de pensionari figurează în statistici cu circa 0,8 persoane pe cameră, în timp ce salariaţii, sursă a impozitelor pentru acordarea de ajutoare de încălzire, stau în locuinţe cu 1,6 persoane pe cameră.

Dacă nu se ţine cont de suprafaţa ocupată pe persoană şi de investiţiile făcute doar de unii şi de alţii nu în reabilitarea termică, măsura luată subvenţioneză risipa în loc să stimuleze economisirea de energie. De asemeni, este menită să asigure realizarea unor indicatori mai buni la încasările regiilor de resort fără a ţine cont de eficienţa termică şi de costurile importurilor de energie necesare.

O (dintre multe altele) posibilă soluţie

Aberaţia susţinerii principiului „de la cine se poate lua la cine are nevoie”, pentru că aşa a apucat este evidentă.

Poziţia corectă de echilibru între solidaritate şi echitate socială ar fi fost de acordarea ajutoarelor cu o limită fixată la un număr rezonabil de metri pătraţi ocupaţi de o persoană, cu un consum normat de gigacalorii.

A lua bani, prin intermediul impozitării excesive de la oameni care au salarii peste medie dar nu pot achiziţiona o locuinţă şi a–i da celor care au venituri mai mici, dar care au apucat să fie proprietari pe două, trei sau patru camere de persoană, nu este politică socială ci politică electorală.

sursa: Curs de Guvernare

Etichete:, , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: