R. Samoilescu: Teorii ale sfârşitului capitalismului

Criza economică, începută în anul 2008, a readus în discuţie o seamă de teorii mai vechi referitoare la posibilitatea sfârşitului capitalismului, dintre care, cele mai importante, sunt cele ale lui Karl Marx şi Joseph Schumpeter. Articolul de faţă îşi propune să interpreteze câteva chestiuni legate de aceste teorii, lăsând pe seama cititorului relevanţa sau posibilele similitudini cu actuala criză economică. Altfel spus, obiectul acestei lucrări nu constă în a aserta că actuala criză va conduce, în mod necesar, la sfârşitul capitalismului, ci, date fiind confuziile, temerile şi erorile legate de această tot mai ubicuă corelaţie, scopul declarat este acela de a evidenţia, lămuri şi clarifica aceste aspecte.

Contradicţiile interne şi sfârşitul inevitabil al capitalismului la Karl Marx

Poate niciun alt filosof, de la Platon şi Aristotel, nu a influenţat gândirea umană aşa cum a făcut-o Karl Marx, şi nu numai gândirea umană, dar şi o mare parte a istoriei moderne şi contemporane. În ciuda controverselor legate de personalitatea sa, cât şi de adoptarea filosofiei sale ca dogmă oficială a regimurilor comuniste, Karl Marx a trăit suficient pentru a ajunge să se delimiteze de religia ce s-a creat în jurul său, spunând: Moi, je ne suis pas marxiste. Particular, trebuie spus că mare parte din opera sa a fost dedicată studiului capitalismului, a disfuncţiilor sale, care, în spiritul necesităţii istorice, vor conduce către fatidicul său sfârşit.

Cauzele acestui eveniment sunt relativ simple: ca sistem social, capitalismul poartă o seamă de contradicţii interne care determină, într-un timp mai mult sau mai puţin cunoscut, colapsul său. În acest sens, un pasaj edificator poate fi acesta:

„Odată cu micşorarea continuă a numărului magnaţilor capitalului, care uzurpă şi monopolizează toate avantajele acestui proces de transformare, cresc mizeria, asuprirea, înrobirea, degradarea, exploatarea, dar şi revolta clasei muncitoare, al cărei număr sporeşte neîncetat şi care este educată, unită şi organizată prin însuşi mecanismul procesului de producţie capitalist. Monopolul capitalului devine o cătuşă pentru modul de producţie care a înflorit odată cu el şi prin el. Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct la care devin incompatibile cu învelişul lor capitalist. Acesta este sfărâmat. Proprietăţii private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sunt expropriaţi.”1

Încercând să analizăm cea dintâi expresie, „micşorarea continuă a numărului magnaţilor capitalului”, putem constata că ea trimite la o tendinţă descoperită de Marx, în interiorul sistemului capitalist, care poate fi concisă în următoarea frază: fiind prins în vraja acumulării de capital, capitalistul are o înclinaţie în a acumula capital. Acumularea capitalului, pe care Marx nu o explică suficient de convingător, este o constrângere psihologică ce-l împinge pe capitalist aproape de paroxism: el nu are niciun fel de control, va încerca, pentru a supravieţui, să concentreze tot mai mult capital. În consecinţă, în capitalism, cei ce deţin mijloacele de producţie în proprietate, anume capitaliştii, au de înfruntat, din causa tendinţei de a acumula capital, o concurenţă acerbă (unii cu ceilalţi), concurenţă ce prezintă o trăsătură importantă: concentrarea a tot mai multe bogăţii în mâinile a din ce în ce mai puţini capitalişti. Această scădere este cauzată de faptul că foarte puţini reuşesc să facă faţă pe piaţă, intrând, cu timpul, în faliment. Trebuie precizat şi faptul că această tendinţă observată de Marx, este inevitabilă şi ireversibilă, totodată este şi unul dintre elementele principale care fac din sistemul capitalist unul deficient2. Iată cum îl interpretează Karl Popper pe Marx în această chestiune:

„…concurenţa capitalistă forţează mâna capitalistului. Ea îl sileşte să acumuleze capital. Făcând aşa, capitalistul lucrează împotriva intereselor sale pe termen lung (întrucât acumularea capitalului tinde să ducă la scăderea profiturilor sale). Dar, deşi lucrează împotriva propriilor sale interese personale, el lucrează în acelaşi timp în interesul dezvoltării istorice; lucrează fără să-şi dea seama, în favoarea progresului economic şi a socialismului”3

Acest lucru este cauzat de faptul că acumularea capitalului, concurenţa capitalistă, creşterea productivităţii muncii şi scăderea numărului de capitalişti, determină mizeria maselor, degradarea, exploatarea şi creşterea numărului de muncitori. Procesul se întâmplă în felul următor: concurenţa puternică dintre capitalişti îi obligă pe aceştia să crească productivitatea, acest lucru se întâmplă deoarece fiecare capitalist este obligat să-şi vândă mărfurile la un preţ mai mic, dacă este posibil, la un preţ inferior celui pe care concurentul îl poate accepta4. Astfel, mărfurile prezintă tendinţa de a se ieftini, consecinţa imediat următoare fiind aceea a creşterii productivităţii. Dar productivitatea înseamnă, pe de-o parte, îmbunătăţirea tehnică a maşinilor şi utilajelor de muncă, iar pe de altă parte, înseamnă eficientizarea muncii muncitorilor. Toate acestea contribuie la determinarea unui alt proces: capitalistul fiind obligat în permanenţă de către concurenţă să mărească productivitatea, nu va face decât să transfere în sarcina muncitorilor o mare parte din presiunea la care este supus. Şi, în această situaţie, pot fi luate în considerare două tipuri de presiune: o presiune pe care Marx o numeşte armata industrială de rezervă, şi o alta a măririi volumului de muncă5.

Pentru a clarifica aceste aspecte, trebuie menţionat, mai întâi, că armata industrială de rezervă6 este o categorie socială considerată a fi într-o stare de dependenţă faţă de clasa capitalistă. Cum afirmă Marx: „armata industrială de rezervă îi aparţine capitalistului…ca şi cum el ar fi crescut-o pe propria cheltuială. Ea procură pentru nevoile sale schimbătoare de valorificare un material uman care poate fi exploatat… în perioadele de stagnare şi de paroxism ea îi moderează pretenţiile”7. Fără îndoială, armata industrială de rezervă este o modalitate prin care deţinătorii mijloacelor de producţie menţin controlul asupra muncitorilor, reuşind să le tempereze solicitările şi să le impună creşterea volumului de muncă. Acest lucru se întâmplă prin natura relaţiei dintre aceste două categorii sociale (muncitori şi şomeri): cei din urmă sunt întotdeauna pregătiţi să preia locul de muncă al muncitorilor. Totodată, Marx mai observă o tendinţă de creştere numerică aarmatei industriale de rezervă, care survine treptat prin creşterea numărului de maşini în industrie şi specializarea muncii. Rezultatul fiind acela că necesarul de muncitori pentru efectuarea diferitelor munci devine mai scăzut, astfel o parte din muncitori vor trece în rândurile armatei industriale de rezervă.

În cazul celui de-al doilea tip de presiune exercitată asupra muncitorilor, acela al măririi volumului de muncă (în durată şi intensitate), determinat de creşterea productivităţii, discuţia trebuie purtată în jurul teoriei valorii şi a plusvalorii a lui Marx, aşa cum este ea discutată în partea finală din Capitalul. Să luăm în considerare următorul paragraf:

„Munca productivă în sensul producţiei capitaliste este munca salariată care, în schimbul părţii variabile a capitalului (partea de capital cheltuită pentru plata salariului), nu numai că reproduce această parte a capitalului (adică valoarea propriei ei forţe de muncă), ci mai produce, în afară de aceasta, şi plusvaloarea pentru capitalist… Productivă este numai munca salariată care produce capital. (Aceasta înseamnă că ea reproduce în proporţii sporite suma valorilor cheltuite pentru plata ei, sau cu alte cuvinte, restituie mai multă muncă decât primeşte sub formă de salariu. Prin urmare, productivă este numai acea forţă de muncă a cărei utilizare creează o valoare mai mare decât valoarea ei proprie… [muncitorul] materializează în produsul său mai mult timp de muncă decât este materializat în produsul care întreţine existenţa lui ca muncitor. Acest fel de muncă salariată productivă este baza existenţei capitalului”8

Teoria valorii (şi a plusvalorii) a fost concepută de Marx cu scopul de a putea explica provenienţa capitalului (altfel spus, este cheia întregii sale opere9), şi pentru a formula un fundament serios pentru ceea ce el a înţeles prin exploatare capitalistă. În societăţile precapitaliste, consideră Marx, circulaţia mărfurilor poate fi descrisă sub forma M (marfă) – B (bani) – M (marfă), adică vânzarea unei mărfi pentru cumpărarea altei mărfi care să satisfacă o anumită nevoie. Formula generală a capitalului este, dimpotrivă, B-M-B, adică cumpărare pentru vânzare cu profit.

Marx analizează elementele componente ale formulei – bani şi marfă. Banii, prin ei înşişi, nu pot fi izvorul plusvalorii, deoarece sunt un simplu mijlocitor al schimburilor. Prin urmare, conchide Marx, creşterea valorii decurge din celălalt element – din marfă. Însă marfa are două caracteristici: valoarea de întrebuinţare şi valoarea. Valoarea mărfii nu poate fi izvorulplusvalorii, deoarece ea nu este altceva decât muncă abstractă materializată. Rămâne, deci, ca izvorul plusvalorii să fie căutat în valoarea de întrebuinţare a mărfii. Însă valoarea de întrebuinţare a mărfurilor obişnuite nu are calitatea de a naşte valoare. Prin urmare, izvorul plusvalorii trebuie căutat în valoarea de întrebuinţare a unei mărfi speciale, care în procesul folosirii are calitatea de a produce o valoare mai mare decât propria ei valoare. Asemenea marfă specială, susţine Marx, este forţa de muncă a omului calculată în timp. Plusvaloarea este, deci, valoarea creată de muncitorii salariaţi în procesul producţiei peste valoarea forţei de muncă şi însuşită gratuit de capitalist în virtutea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Rata plusvalorii poate fi calculată astfel:

10

Această formulă poate fi explicată concis prin acest exemplu: dintr-un număr de 8 ore de muncă, ceea ce îi este necesar muncitorului pentru a-şi asigura existenţa, este un număr de numai 4 ore, restul de 4 ore fiind muncă neplătită, însuşită de capitalist11. De aici putem înţelege că, clasa capitalistă este o clasă ce nu produce niciun fel de muncă. În pofida acestui fapt, ea are totuşi un avantaj consistent faţă de cea proletară: acela de a deţine mijloacele de producţie, cu ajutorul cărora reuşeşte să menţină controlul şi să exploateze clasa muncitoare. Pentru Marx, capitalul este asociat, în cea mai mare parte a sa, cu ceea ce el numeşte plusvaloare. Ea este, cum spune Marx, baza exploatării capitaliste, şi principala formă de obţinere a capitalului. În fapt, în viziune marxistă, capitalistul nu are niciun rol valorificator în angrenajul economic (deşi are cu certitudine un rol în angrenajul istoric), el nu face decât să se folosească de mijloacele de producţie pentru a anihila orice fel de pretenţie din partea proletarilor. Dispariţia lui nu poate aduce decât beneficii şi absenţa oricărei forme de exploatare, pentru că proletarul trebuie să beneficieze de întreaga valoare pe care el o creează prin munca sa.

Descriind, pe scurt, ceea ce Marx înţelegea prin plusvaloare, putem acum să legăm toate elementele întâlnite în fragmentul propus, şi putem astfel schiţa tabloul sfârşitului capitalismului: se poate observa o tendinţă de îmbogăţire a celor ce deţin capital (sau, altfel spus, a celor ce au în proprietate mijloacele de producţie), aşa cum credea Marx. În acelaşi timp, există o tendinţă către acumularea de capital, cauzată de legea concurenţei capitaliste şi de mărirea productivităţii, care face ca numărul celor ce deţin capital să se micşoreze constant. Majoritatea celor ce nu deţin capital, muncitorii, se află într-o stare de mizerie crescândă, proces ce se desfăşoară în acelaşi timp cu cel de îmbogăţire a celor ce deţin capital.

Totodată, capitaliştii exercită o presiune permanentă asupra clasei proletare, în mai multe feluri: folosind armata industrială de rezervă,pentru a menţine controlul asupra muncitorilor, forţându-i la supramuncă şi însuşindu-şi plusvaloarea; însă la o presiune permanentă este supus şi capitalistul, fiind obligat de concurenţă să-şi investească capitalul în creşterea productivităţii. Această masură creează după sine o tendinţă de scădere a profitului pe care capitalistul va încerca să o transfere în sarcina muncitorilor: fie prin şomaj, fie prin mărirea zilei de lucru (sau a intensităţii muncii), fie prin menţinerea (sau scăderea) salariilor la limita subzistenţei (sau toate trei la un loc). Toate acestea conduc la creşterea numerică a clasei muncitoare, concomitent cu scăderea continuă a clasei capitaliste, la mizeria crescânda a celor dintâi şi la îmbogăţirea celorlalţi. Toate acestea fac din sistemul capitalist un sistem ce poartă în mecanismul său de funcţionare, contradicţii ce determină revolta clasei proletare împotriva celei capitaliste.

Destrucţia creativă sau căderea capitalismului la Schumpeter

Dacă, printre altele, Marx ar răspunde la întrebarea „Va cădea capitalismul?”, cu „Proprietăţii private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii vor fi expropriaţi”, la întrebarea „Poate supravieţui capitalismul?”, Schumpeter răspunde cu un sec „Nu. Nu cred că poate.”. Schumpeter nu este de acord cu argumentele pe care Marx le aduce în favoarea căderii capitalismului, deşi susţine ideea unui capitalism ce va fi înlocuit de socialism, ca un sistem superior. Capitalismul este un proces revoluţionar, unde există o constantă nevoie de îmbunătăţire pentru a putea creşte capacitatea de producţie; însă, într-un anumit moment, va ajunge în punctul în care nu va putea suporta nicio dezvoltare12. În acel moment, capitalismul, aşa cum îl cunoaştem, va dispărea, deoarece toate funcţiile sale asociate cu ideea de îmbunătăţire (antreprenorialitate) devin inutile în forma lor originară, iar profiturile nu vor mai exista pentru a stimula burghezia. Atunci se va atinge o stare perfectă în care nimic nu va mai fi dorit în cantităţi mari decât sunt disponibile, iar capacităţile capitaliştilor de a produce profit nu vor mai avea niciun corespondent în dorinţele populaţiei. Oamenii nu îşi vor mai concentra eforturile şi energiile în creşterea profitului (afaceri), iar în acel moment socialismul va lua fiinţă în mod automat, dat fiind faptul că managementul economic devine superficial şi majoritatea populaţiei îşi îndreaptă creativitatea în alte direcţii.

Principala caracteristică a capitalismului este „caracterul său evoluţionist, faptul că nu este staţionar, ci este într-o continuă mişcare13. Acest proces evoluţionist al capitalismului are trei caracteristici importante: vine dinăuntrul unui sistem economic şi nu reprezintă o adaptare la schimbări exogene; aduce schimbări calitative ce schimbă radical echilibrul vechi şi creeaza condiţii noi radicale; aduce în permanenţă inovaţii, inovaţii ce nu numai că aduc schimbări, ci distrug părţi ale structurii economice, creând unele noi14. Aceasta este ceea ce el numeşte destrucţia creativă a capitalismului. Totodată, Schumpeter crede că, deşi punctul în care antreprenorialitatea va dispărea este real, momentul când se va întâmpla acest lucru este îndepărtat în timp, deoarece noi suntem abia într-o fază în care inovaţia asociată cu antreprenorialitatea devine globală.

În trecut era mult mai greu să întreprinzi ceva în economie fără a fi ceva deja cunoscut, sau o metodă standard, în prezent însă, nu se poate face ceva în acest sens fără ca, în acelaşi timp, să fie şi o inovaţie. „Inovaţia însăşi a devenit o rutină”, spune Schumpeter, toate afacerile sunt conduse de echipe de specialişti antrenate în a descoperi noi metode de a conduce afacerile, calcule reci şi simple înlocuiesc instinctul ce ghida „geniul” antreprenorilor în trecut15. Rezistenţa consumatorilor şi a producătorilor la receptivitatea noii tehnologii a fost deja eliminată, iar rezistenţa datorată conflictului de interese a îmbunătăţirilor în procesul de producţie, este singurul lucru ce împiedică economia să nu ajungă la capacitatea sa maximă16.

Tocmai imensul succes al capitalismului îi va aduce declinul mai tarziu: înlocuirea entuziasmului, pe măsură ce devenim din ce în ce mai eficienţi, va conduce la credinţa în inutilitatea menţinerii poziţiei burgheziei la nivelul unei clase ce conduce activităţile antreprenoriale. De asemenea interesul asupra proprietăţii private va dispărea: „procesul capitalist distruge ideea de proprietate…”, „pierde controlul ce odată era puternic, control în sensul de drept legal şi de abilitate de a îndeplini dorinţa cuiva de a face ceea ce vrea; control şi în sensul că deţinătorul titlului îşi pierde voinţa de a mai lupta, economic, fizic, politic…” pentru proprietatea sa. Dezvoltarea economică capitalistă subminează funcţia sa antreprenorială, pe care Schumpeter o vede ca pe o trăsătură esenţiala a capitalismului, datorită faptului că progresul tehnologic, administraţia birocratică şi firmele mari fac din inovaţie o simplă deprindere. Totodată, capitalismul îşi erodează propriul său cadru instituţional, distrugându-şi stratul protector- micii întreprinzatori, micii afacerişti, fermierii şi alţii- care au supravieţuit unei alte forme de societate, şi prin slăbirea proprietăţii individuale, şi slăbind proprietatea individuală pentru un fel de proprietate mult mai difuz, specific corporaţiilor moderne17. În final, clasa burgheză devine cumva inutilă, din cauză că nu mai există ceva ce ea poate să facă şi altcineva nu, expertiza lor în domeniul economic nu mai este necesară. Prestigiul şi suportul de care se bucură burghezia pe scena politică intră în declin, odată cu declinul său din sectorul economic. Pierzându-şi şi suportul politic, în ceea ce ar putea însemna ultimul său refugiu, burghezia îşi pierde şi ultima raţiune de a exista. Toate aceste condiţii favorizează demontarea structurilor capitalismului, şi ridică întrebarea asupra motivelor pentru care el ar mai trebui să existe.

Paradoxul căderii capitalismului la Schumpeter este următorul: defectul său principal este, de fapt, succesul său18.  Evoluţiile au limite, acest lucru poate fi observat şi la Marx şi la Schumpeter. Capitalismul nu poate fi static, nu se poate opri din succese, dar nici nu poate evolua la nesfârşit. Iar momentul în care această evoluţie se va opri va fi şi momentul în care socialismul îl va înlocui. Se poate observa cât de diferită este abordarea schumpeteriană de cea marxistă. Momentul căderii capitalismului la Marx este un eveniment de proporţii epocale (război, criză politică sau economică), seamănă cu o tragedie shakespeariană, în timp ce pentru Schumpeter este un eveniment ce pare să treacă neobservat. Capitalismul se sfârşeşte, poate, dintr-o saturaţie provocată de interminabilele reuşite, însoţită şi de apogeul acestor reuşite. Apogeul acesta este chiar propriul său eşec, care conduce fatalmente la dispariţia sa.

O altă problema ridicată de Schumpeter este aceea a actorului principal ce va contribui decisiv la sfârşitul capitalismului. Dacă pentru Marx era în mod evident proletariatul, pentru Schumpeter nu proletarul marxist va iniţia schimbarea. Lipsa satisfacţiei pentru condiţiile existente sau existenţa unei oportunităţi pentru schimbare, nu sunt suficiente pentru a determina înlocuirea status quo-ului. Intelectualii sunt cei care, antrenaţi în a vedea oportunităţile aduse de capitalism, care analizează şi chestionează fiecare aspect al vieţii, se vor ridica şi vor protesta19. Pentru că, capitalismul încurajează o atitudine critică şi raţională care se va întoarce împotriva propriului sistem social; acest proces este asistat puternic prin crearea unui strat intelectual ce are, potrivit lui Schumpeter, un interes în tulburările sociale.

Aşadar, spre deosebire de teoria lui Marx, nu tensiunea dintre cei ce deţin mijloacele de producţie în proprietatea privată şi cei ce nu deţin, contribuie la eventualul triumf al socialismului. Şi în orice caz, nu proletariatul este cel care poate aduce acest triumf. Proletariatul este lipsit de capacitatea de reflecţie pe care o au intelectualii, ce-i poate ajuta să privească critic societatea în care trăiesc. Din această cauză, Schumpeter este categoric în privinţa celor ce vor determina schimbarea. Schimbarea poate fi determinată şi de lejeritatea cu care capitalismul consideră că trebuie impuse anumite reguli în societate. Din acest motiv, lasă loc unei mase critice foarte bine dezvoltate ce poate specula unele momente de slăbiciune din interiorul propriului sistem.

Ce este şi ce nu este admisibil în cazul teoriei marxiste şi schumpeteriene

Şi Marx, şi Schumpeter pleacă de la premisa că20 sistemul capitalism, într-un timp nedefinit, se va sfârşi. Lăsând la o parte discuţia despre felul în care se va produce acest eveniment, trebuie spus că cei doi par a-şi baza teoriile mai mult pe o observaţie empirică, istorică, care ne arată că orice sistem social a avut la un moment dat un sfârşit. E lesne de înţeles că, şi capitalismul, precum feudalismul sau alte sisteme sociale, va avea aceeaşi soartă. Nici Marx, nici Schumpeter, nu par a-şi pune problema înţelegerii capitalismului ca etapă finală a istoriei, ca o culme a tuturor sistemelor sociale. Şi, în acest punct, cei doi par a se apropia foarte mult.

În acelaşi timp, întelegem că sistemul capitalist poartă contradicţii interne, şi că aceste contradicţii, fie ele de ordinul eşecului sau al succesului ca eşec economic, sunt cele care, de fapt, poartă mesajul final de distrugere. Trebuie subliniat faptul că nici Marx, nici Schumpeter, nu pornesc de la ideea că sistemul capitalist ar constitui de la început un rău pentru omenire, din contră, ambii spun, în mod explicit, că este sistemul cel mai revoluţionar de până la el, cu cea mai pronunţată capacitate de dezvoltare. Numai că această capacitate continuă de dezvoltare îi este fatală, pentru că, pe de-o parte, într-o cheie marxistă, această dezvoltare face ca o singură clasă sociala să aibă beneficii, în timp ce cealaltă este exploatată pentru a se menţine această stare de fapt; totodată, într-o interpretare schumpeteriană, această dezvoltare sau putere de inovaţie, cum o numeşte el, trebuie să aibă o finalitate. Dar se poate ridica următoarea întrebare: oare nu această dezvoltare face ca sistemul capitalist să deschidă posibilitatea unei „domnii eterne”?

Să luăm în considerare următorul aspect: ambii spun că burghezia reuşeşte să-şi menţină puterea economică printr-o influenţă asupra cadrului politic şi legislativ, ce înlesneşte controlul şi menţine puterea sa. Concomitent, inovaţia şi permanenta sa mobilitate şi dezvoltare fac din capitalism un sistem extrem de adaptabil la critică. Acest lucru poate fi observat istoric, capitalismul fiind capabil de autoreformare dacă masa critică i-o cere21, totodată fiind capabil să determine şi schimbări la nivelul structurilor politice şi legislative, dacă este necesar. Este uşor de observat cum preocuparea omului pentru natură sau ecologie este astăzi pe toate agendele politice ale societăţilor capitaliste. Acest fapt, precum şi altele, ca drepturile muncitorilor, ale femeilor, cele etnice s.a. ne demonstrează că, pe masură ce capitalismul este extrem de dinamic pe plan economic, este şi extrem de dinamic pe plan politic. De aceea, este greu de crezut că va veni un moment în care capitalismul nu va reuşi să stăpânească masa critică, tocmai prin faptul că reuşeşte să determine schimbări la nivel politic. Istoria îi poate demonstra şi lui Marx, şi lui Schumpeter că, atât prin schimbarea radicală a condiţiei proletariatului (faţă de perioada vieţii lui Marx), precum şi momentele în care intelectualii au adus o puternică ofensivă împotriva capitalismului, şi au eşuat (aici poate fi amintită Franţa din inter şi postbelică), capitalismul are o extraordinară capacitate de a răspunde pe plan politic. Din aceasta cauză, şi argumentul lui Marx şi cel al lui Schumpeter, conform căruia împotriva capitalismului se poate crea o masă critică capabilă să-l răstoarne, este destul de şubred. De exemplu, în cazul lui Marx, nu este extrem de clar de ce capitaliştii, obligaţi de legea concurenţei capitaliste, nu ar putea să cedeze o parte din profit, să stopeze parţial acumularea, pentru a putea stăpâni proletariatul (în linii mari este şi ceea ce s-a întâmplat). Nici în cazul lui Schumpeter nu este clar de ce intelectualii nu pot fi mulţumiţi sau forţaţi să accepte o stare de fapt. Pentru că tocmai această stare de fapt este întrebătoare: de ce Schumpeter crede că, în acelaşi timp cu stoparea capacităţii de inovare a capitalismului, se opreşte şi capacitatea sa de inovare pe plan politic (adică de adaptare la solicitările masei critice)? Este foarte probabil ca sistemul capitalist să intre în colaps economic sau în incapacitate de dezvoltare, dar nu este nicidecum aceasta o garanţie că nu va fi capabil să menţină această stare de fapt, printr-o continuă inovaţie pe plan politic. Contra-argumentul ce poate fi adus, atât marxist cât şi schumpeterian, este că, din moment ce burghezia nu mai deţine prim-planul economic, nu mai poate determina planul politic22. Totuşi, sociologic vorbind, şi la un nivel mai mic, există exemple când anumite clase sociale şi-au schimbat cu totul modul de funcţiona într-o societate. Este cazul nomenklaturii, care după căderea regimurilor comuniste, dintr-o clasă strict politică, mai ales în cazul României, a reuşit să se reconfigureze într-o clasă strict economică, prin schimbarea intereselor. Astfel, burghezia, sau antreprenorii23, îşi pot reconsidera interesele, transformându-se într-o clasă politică cu ajutorul căreia pot menţine un status-quo economic sau chiar sa gestioneze un colaps economic, păstrându-şi statutul şi controlul asupra mijloacelor de producţie.

În acelaşi timp, cel putin în cazul lui Schumpeter, se poate ridica problema actorului principal care va prelua rolul de a răsturna clasa capitalistă. Deşi Schumpeter îi desemnează pe intelectuali, nu pare a fi destul de cert ce motivaţie îi determină pe aceştia să procedeze în acest fel. Argumentul nemulţumirii faţă de stoparea succesului sistemului capitalist nu oferă un răspuns suficient de categoric pentru a acoperi determinarea răsturnarii unui sistem social. Totodată, o eventuală presiune „intelectuală” împotriva sistemului capitalist poate angaja şi alte categorii sociale? Dacă da, care sunt acestea? Dacă nu, oare intelectualii pot organiza o împotrivire suficient de puternică pentru răsturna burghezia? Evenimentul în sine, căderea capitalismului, descris de Schumpeter, poate fi aproape insesizabil. Pare mai plauzibil scenariul aproape apocaliptic pe care încearcă Marx să-l anticipeze. Deoarece, repet, este greu de crezut că burghezia îşi va ceda poziţia atât de uşor, şi aici Marx pare ceva mai realist.

Tot în acest sens, se poate ridica şi problema proporţiei numerice şi a impactului unei eventuale clase sociale ce ar putea determina răsturnarea burgheziei. În cazul lui Marx, lucrurile sunt destul de limpezi: avem o clasă socială, proletariatul, suficient de bine înzestrată, atât intelectual, prin dobândirea unei conştiinţe de sine, cât şi numeric, prin creşterea continuă a proporţiei sale numerice, pentru a putea opune o rezistenţă puternică burgheziei. Dacă aruncăm o privire peste lumea post-capitalistă a lui Marx, putem vedea că şi proletarii sunt înzestraţi destul de bine pentru a putea reorganiza o întreagă societate: noi instituţii, noi principii, o întreagă organizare capabilă să aducă un sistem social care să poată garanta deplina desăvârşire umană. Proletariatul lui Marx pare, din contră, clasa socială cea mai inteligentă, fiindcă poate fi capabilă de asemenea lucruri. Intelectualii lui Schumpeter au şi o pondere numerică relativ scăzută, şi se confruntă şi cu o problemă jaspersiană, a unei voci printre alte milioane de voci. Este un aspect pe care Schumpeter îl neglijează cu desăvârşire, şi care, din nefericire, s-a tot perpetuat de la el încoace. Chiar Schumpeter spune că sistemul capitalist facilitează schimbul liber de idei şi critica. Dar această critică a permis ceva la care Schumpeter nu pare să se fi aşteptat: intelectualii au pierdutsupremaţia opiniei, ei nu reuşesc să se mai impună drept o instanţă categorică, al cărui punct de vedere este incontestabil pentru mase. Se poate observa o tendinţă foarte interesantă în ultima vreme, mai ales în ceea ce priveşte critica la adresa regimurilor politice: dezvoltarea mass-media -nu mai punem la socoteală revoluţia comunicaţională adusă de internet- (o altă consecinţă a permisivităţii regimurilor capitaliste-liberale-democratice) a determinat deturnarea opiniei critice, argumentate (tipică intelectualilor) către opinia sentimentală (tipică maselor). Asistăm, fără îndoială, la un echilibru de opinii între cetăţeanul obişnuit şi intelectual, în sensul că niciuna dintre aceastea nu mai primează, oricare opinie este binevenită şi egală. Intelectualii nu vor mai reuşi, poate niciodată, să mai angajeze masele. Pentru că intelectualii devin o minoritate, dacă îmi este permisă o digresiune, inclusiv în locul lor de desfăşurare, adică în universităţi. Ultra-specializarea, care a cunoscut o asemenea dezvoltare pe care nici Marx nu ar fi anticipat-o, face ca intelectualii să-şi piardă din acea capacitatea de reflexivitate, invocată de Schumpeter. Intelectualul de astăzi tinde să devină, nu un om de cultură, ci un om extrem de specializat, pe o problemă din ce în ce mai mică, care nu mai este capabil de o viziune globală asupra lumii. Cum va reuşi acest tip de intelectual să se mai constituie într-o masă critică în stare să schimbe un sistem precum cel capitalist (precum bolşevicii care au reuşit să răstoarne un întreg sistem social, politic şi economic)?

Astfel, o răsturnare de tipul celei schumpeteriene, în sensul unui curent de opinie critic la adresa capitalismului, care va determina ca acesta să fie schimbat prin alegerea unor partide socialiste în parlamentele societăţilor democratice, este greu de crezut că se mai poate întâmpla. Aici Marx poate a avut mai multă dreptate. Poate că o eventuală înlocuire a capitalismului are nevoie de un imbold ceva mai romantic, de tipul Revoluţiei franceze, capabil să mobilizeze suficient de bine masele pentru a putea reuşi un asemenea lucru.

Concluzii

Invocarea, în special, a teoriei lui Marx, dar şi a celei lui Joseph Schumpeter, în contextul actualei crize economice, cade cu o foarte mare uşurinţă în desuetudine. Condiţiile economice actuale au cunoscut o aşa de mare dezvoltare, încât teoriile celor doi nu mai au aproape nicio relevanţă în economie. Însă există multe aspecte ce pot fi încă recuperate, nu printr-o abordare economică, ci printr-o abordare specifică filosofiei istoriei. Totodată, fascinaţia pentru predicţie, pe care ştiinţele socio-umane şi-o cultivă cu atâta pasiune, nu va înceta niciodată să atragă, de aceea, în fiecare moment istoric de cumpănă, acest tip de profeţii suscită interesul atât al intelectualilor, cât şi al publicului, dând naştere a numeroase speculaţii pe seama lor. Fie că această criză va conduce la un sfârşit al capitalismului, fie că nu, ea nu se va produce nici cum a profetizat Marx, nici cum a încercat să anticipeze Schumpeter, tocmai pentru că angrenajul economic s-a transformat radical. Locul acestor teorii este în gândirea umană, şi nu în practica socială, pentru că, odată ce seîncearcă implementarea lor, manifestă o capacitate distructivă aproape de neoprit. În acest sens, nu trebuie uitat rolul pe care l-a jucat teoria marxistă, cu siguranţă, împotriva a tot ceea ce ar fi dorit Marx, în acea latură lugubră a regimurilor comuniste.

NOTE

1 Karl Marx, Friedrich Engels, Opere (Bucureşti: Editura Politică, 1988, vol 23), 765-766.
2 Chiar această inevitabilitate de care vorbeşte Marx a fost infirmată de înlocuirea capitalismului de tip laissez-faire cu unul controlat parţial de către stat, în care numeroase legi anti-monopol au făcut ca această categorică afirmaţie a lui Marx să fie contrazisă.
3 Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei (traducere de D. Stoianovici, Bucureşti: Humanitas, 2005), 213-214.
4 Popper, Societatea deschisă, 214-215.
5 În timp şi intensitate.
Armata industrială de rezervă reprezintă pentru Marx ceea ce îndeobşte se înţelege prin muncitori.
7 Marx, Engels, Opere , 648.
8 Karl Marx, Capitalul: critica economiei politice (Bucureşti, Editura Politica: 1955-1960, vol 4, partea 2), 97-98.
9 Acest lucru este în dezacord cu ceea ce spune Karl Popper, care o consideră o parte nesemnificativă a operei lui Marx, ce nu reuşeşte să dea seama de întreaga lui forţă de gândire.
10 Edwin G. West, „Marx’s Hypotheses on the Length of the Working Day”, The Journal of Political Economy, Vol. 91, No. 2 (Apr., 1983), The University of Chicago Press, http://www.jstor.org/stable/188345,  271-272.
11 Forţa de muncă este calculată de Marx în timp. Timpul necesar pe care muncitorul îl foloseşte pentru obţinerea unui produs.
12 Joseph Alois Schumpeter, Capitalism, socialism and democracy (ed. Harper and Row: Philadelphia, 1976), 153.
13 John E. Elliot, Marx and Schumpeter on Capitalism’s Creative Destruction: A Comparative Restatement, The Quarterly Journal of Economics, Vol. 95, No. 1 (Aug., 1980), Published by: The MIT Press Stable, http://www.jstor.org/stable/1885348, accesat: 08/05/2010: 46.
14 Elliot, Marx and Schumpeter, 46-47.
15 Schumpeter, Capitalism, 143.
16 Schumpeter, Capitalism 133.
17 Schumpeter, Capitalism 139.
18 Charles O. Hardy, Schumpeter on Capitalism, Socialism, and Democracy, The Journal of Political Economy, Vol. 53, No. 4 (Dec., 1945), The University of Chicago Press Stable, http://www.jstor.org/stable/1826906, accesat: 08/05/2010: 349.
19 Schumpeter, Capitalism,  148.
20 Cred că putem vorbi, mai degrabă, despre o certitudine.
21 Aici se poate aminti ceea ce s-a întamplat după Marea Criză economică din prima jumătate a secolului al XX-lea, când capitalismul neîngrădit a ajuns în colaps, totuşi reuşind să se reformeze, contrar celor spuse de Marx.
22 Pentru ambii, planul economic este cel ce configurează planul politic, care la rându-i se configurează în aşa fel încât să faciliteze supremaţia economică a burgheziei.
23 Vârful capitaliştilor, la Schumpeter, sau cei care deţin capitalurile mari, la Marx. Cred că este dificil ca o burghezie numeroasă să devină o clasă politică.

Etichete:, , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: