Ghe. Piperea, Despre ipocrizia managementul privat la companiile publice

Ideea de a numi manageri “privati” la companiile publice este, pe de o parte, inutila si ipocrita, iar pe de alta parte, costisitoare si ineficienta.

Separarea managementului de proprietatea asupra intreprinderii (afacerii) este o cerinta de eficientizare si de moralizare a capitalismului industrial. Din momentul in care marii industriasi – care obisnuiau sa se implice direct, ei sau familiile lor, in afacerea pe care o detineau – au decis sa isi deschida afacerea, adica listind-o la bursa si invitind micii investitori in actionariat, a devenit imperios necesar ca proprietarul sa nu se mai implice in management. Proprietatea a fost, astfel, separate de management. Pe de alta parte, in cursul secolului trecut s-a observant ca o afacere nu este doar masina de facut bani a proprietarului, ci si central intereselor financiare, sociale si chiar cultural a unui mare numar de personae care depend, intr-o mai mica sau mai mare masura, de supravietuirea acelei afaceri. Este vorba de salariati, comunitatea locala, partenerii de afaceri, bancile, furnizorii de utilitati, comunitatea nationala etc. sau de ceea ce Max Weber numea “comunitatea” generata de capitalismul industrial. Este vorba de ceea ce, mai recent, teoria guvernarii corporatiste denumeste stakeholders (actionari indirecti). Cel caruia i se incredinteaza astfel afacerea pentru o eficienta gestionare in folosul actionarilor si al stakeholderilor urmeaza sa fie controlat si supravegheat prin consiliile de administratie, interfata a proprietarilor cu managerul, in primul rind pentru a asigura perenitatea eticii originare a intreprinderii industrial dar si pentru a bloca tendinta, aproape naturala, de a acapara puterea si de a abuza de ea. Capitalismul industrial este sistemul economic in care se produce plusvaloare in folosul actionarilor si al comunitatii ce graviteaza in jurul afacerii. El nu are nimic de-a face cu capitalismul parazitar, cu vinatorii de control (cei care fac bani din fuziuni si achizitii ostile) si nici cu speculatorii. Acestia din urma nu creeaza plusvaloare, ci sustrag plusvaloarea creata prn munca decenta de altii.

In Romania nu exista capitalism industrial. Noi avem de-a face, de 20 de ani, cu un capitalism parazitar de stat, cu companii publice care, fie nu ar trebui sa existe, fie – daca acceptam totusi existenta lor – ar fi trebuit sa aiba un management separat de proprietar (statul) inca de la momentul infiintarii lor (1990-1992). Companiile publice, care s-au nascut virtual moarte de la inceputurile economiei de piata, au ramas in viata doar pentru ca statul le-a sustinut cu subventii ori le-a iertat in mod repetat de la datoriile bugetare. Rarele companii publice nascute viabile sunt neprofitabile doar pentru ca statul s-a implicat in managementul acestora. Si intr-un caz, si intr-altul, motivul implicarii statului nu a fost o strategie de creare sau mentinere a locurilor de munca si de plusvaloare in folosul comunitatii, ci interesul de a parazita aceste companii si de a permite sustragerea profitului de catre speculator si de catre cei aflati in relatii pernicioase cu politicul si cu administratia. In toate aceste companii, reprezentantii statului in adunarile generale, asa numitii membri in aga, membrii consiliilor de administratie, membrii comisiei de cenzori sau auditori, membrii in comisiile de privatizare etc, toti sunt numiti fie direct de partidele care se perinda pe la guvernare, fie de ministere. Toti acesti “capitalisti” sunt indemnizati cu sume care depasesc de citeva ori salariul mediu al oricarui angajat de top din companie, acesta din urma fiind cel care creeaza sau contribuie la crearea plusvalorii. In alta ordine de idei, in companiile publice sunt inca intrunite toate conditiile constituirii unor mari sindicate sau confederatii sindicale, atit pentru ca in acest sector inca mai lucreaza foarte multi salariati, cit si datorita faptului ca acesti salariati inca mai au un dram de disciplina “sindicala”. Marii lideri regionali sau nationali de sindicate nu mai sunt de mult implicati in industrie, ei pastrind o asa-zisa reprezentativitate chiar si dupa ce nu au mai avut calitatea de angajat la nicio companie publica. Si, totusi, sunt platiti de sindicate sau ciar de catre companiile publice cu salarii mari si foarte mari. Multi dintre acesti lideri sindicali sunt membrii in aga, in CA sau chiar patroni de mari afaceri care paraziteaza compania publica sau economia nationala, ei fiind inclusiv magnati de presa. Patronatele sunt si ele caricaturi de organizatii capitaliste, ele nefiind realmente organizatii ale patronilor (adica ale industriasilor), ci asociatii de fosti activisti care n-au avut loc prin partide si, in numele unui srl sau doua cu un angajat, s-au cocotat in fruntea “miscarii” patronale. Din aceasta pozitie ei ocupa locuri-cheie in diverse comitete si comitii (cum ar fi CES, atit de drag dlui premier). Un bun exemplu este un fost ministru al turismului care a devenit celebru prin vulgarizarea numelui Dracula.

Capitalismul romanesc asa-zis privat nu este, nici el, decit rareori un capitalism industrial, adica un capitalism unde se creeaza un folos pentru proprietar, actionar si comunitatea aferenta. Este evident ca, cu foarte putine exemple, milionarii romani si-au dobindit pozitia prin contracte cu statul (stat care pare, la vremuri de criza, ca nu exista decit pentru a oferi contracte acestor “abonati”), prin excursii mai mult sau mai putin directe in politica si prin tunuri imobiliare. In privinta corporatiilor prezente la noi in tara, situatia nu e cu nimic mai buna, intrucit profiturile sunt scoase din tara prin metoda mult mai selecta a preturilor de transfer si a trezoreriei centralizate (cash pooling), iar industria financiara detinuta de marile banci occidentale a stors de profit, bani si energie IMM-urile si simplii particulari indatorati la banci prin metode – cum ar fi inserarea de clauze abuzive in contracte – care le sunt complet interzise bancilor occidentale la ele in tara.

Asadar, este clar ca in Romania capitalismul este parazitar si speculativ si, de aceea, idea managementului privat la companiile publice este inutila. Caci este clar ca in continuare CA-urile vor fi populate cu fauna politica; la fel si aga; iar sindicatele vor avea aceeasi reprezentativitate ca si pina acum, adica, zero la modul real (nu exista legatura reala a liderilor sindicali cu salaratii), dar infinita la “modul” politic. Managerul si controlorii sai nu se vor razboi cita vreme tortul este mare si va fi cite o felie consistent pentru toti. Altfel, cita vreme cele doua parti ale ecuatiei nu se vor “deranja” reciproc, nu se va putea vorbi de eficienta in companiile publice. Ca sa nu mai vorbim ca, in plus, vom fi nevoiti sa suportam tot noi, contribuabilii, costurile acestui experiment. S-a vazut cit de mult intereseaza acest job “destinatarii”, din moment ce s-au inghesuit atit de multi consultanti, avocati, head-hunteri etc. pentru a cistiga aceste contracte de “consultanta”. Daca aveti curiozitatea sa vedeti cine sunt acesti consultanti, veti putea observa ca ei sunt cam aceeasi care sunt abonati la contracte cu statul si cam din aceeasi zona cu acei consultanti care, la inceputul anului 2011, au consiliat statul atit de bine pe citeva milioane de euro, incit contractul pentru autostrada Comarnic-Brasov s-a terminat fara a exista nicio despagubire din partea constructorului strain, care nu a putut asigura finantarea proiectului autostrazii si care, in acest fel, a lasat autostrada in faza de proiect politic.

Ca sa poata avea efectul scontat, masura angajarii de manageri privati la companiile publice ar trebui insotita de instituirea unor membri “privati” (termenul juridic corect este “indepedenti”) in aga si CA, acestea fiind realmente o interfata a managerului cu actionarul si ceilalti stakeholders si o modalitate eficienta de control si supraveghere a managementului. Nici nu era nevoie de o mare descoperire a FMI pentru a implementa aceasta solutie. Ea se afla in Legea societatilor comerciale inca din 1 decembrie 2006. A fost pusa acolo in urma unei proceduri de modificare a legii finantata de Banca Mondiala.

Dar cel mai important aspect nici macar nu a fost evocat. Companiile publice sunt intreprinderi in dificultate, care necesita masuri si manageri de criza si nu manageri privati. Criza in care se zbat aceste companii nu va putea fi solutionata de acesti super-manageri (de altfel, avem un astfel de super-manager la Fondul Proprietata si am vazut cit de eficient a fost anul acesta .. ). Aceasta pentru ca trebuie taiate datorii, iar taierea datoriilor catre fisc ridica problema ajutorului de stat, in timp ce taierea datoriilor catre banci necesita garantii suplimentare pe care companiile publice nu le au; trebuie trimisi in somaj multi angajati, iar sindicatele inca mai sunt puternice in companiile publice, unii lideri sindicali fiind chiar membri in CA sau aga, adica “supraveghetorii si controlorii” managerilor privati; in orice caz, este clar ca acesti lideri sindicali, pentru a nu-si pierde “jobul” sau pentru a-si justifica menirea, vor ridica salariatii impotriva managerului privat si acesta va pleca de buna voie, in doi timpi si trei miscari, inainte de orice incercare de restructurare. In fine, furnizorii de utilitati nu vor mai fi atit de constrinsi sa continue afacerile cu companiile publice, ca si pina acum, ci vor trece la rezilierea contractului si la oprirea furnizarii de utilitati. De aici consecinta ca, in loc sa se evite insolventa, se va intra pe o panta descendenta care va accelera intrarea in faliment.

Solutia simpla si la indemina o reprezinta procedurile de preventive a insolventei (concordatul preventive, mandatul ad-hoc) sau chiar procedura insolventei, in care se poate incerca fie o reorganizare judiciara, fie un faliment controlat.

Companiile publice sunt uriasi saci de bani. In aceste companii intra in permanenta cash, chiar si in cazul acelor companii care furnizeaza utilitati publicului si au un grad mic de incasare a facturilor. Im irezulta cu evidenta acest lucru dintr-o reorganizare judiciara pe care o gestionez la Galati (e vorba de Apaterm Galati, companie de utilitati publice care furnizeaza energie termica unui numar de peste 80 de mii de apartemente si care are un grad de incasare de facturi de sub 50%, dar si subventii de la stat sau de la primarie). In insolventa, sacul se peticeste si se stringe la git, iar gaura de la fundul sacului se astupa. Hemoragia de bani se opreste. Asta deoarece toate conturile bancare se inchid in favoarea unui singur, acest cont fiind operat exclusive de managerul de criza. Platile catre capuse, mai mult sau mai putin politice, se opresc instantaneu. Nicio firma de consilier local nu va mai primi bani ca sa sparga asfaltul de 2 ori pe luna pentru a mai face niscaiva lucrari la infrastructura subterana ca sa mai incaseze niste bani de la buget sau de la compania publica, pe care ulterior sa ii orienteze catre finantarea diverselor campanii electorale. Cash-ul obtinut dupa intrarea in insolventa se va utiliza exclusiv pentru achitarea datoriilor curente si pentru investii. Vor fi pastrati acei salariati care sunt necesari industriei companiei, toti ceilalti fiind concediati cu un simplu preaviz de 15 zile. Cel mai interesant lucru pentru discutia de fata este ca toti membrii in CA sunt demise de drept la deschiderea procedurii, ei fiind inlocuiti de administratorul judiciar si de comitetul creditorilor, iar atributiile aga sunt suspendate. Asdar, gata cu sinecurile si gata cu santajul sindical. Datoriile istorice nu se vor achita de indata (ci in trei ani), si nici integral. Chiar si datoriile catre stat sunt supuse procesului de ajustare, taierea de datorii fiscale ca urmare a unei proceduri de insolventa nefiind calificata de lege drept ajutor de stat. Evident, toti ceilalti creditori vor trebui sa accepte taieri ale creantelor lor. Mai mult chiar, unii creditori vor putea fi obligati sa furnizeze marfa au utilitati ori sa presteze servicii societatii insolvente, chiar daca datoriile istorice neachitate sunt mari.

In final, trebuie reamintite marile avantaje pentru debitor ale insolventei : protectia tribunalului, suspendarea executarilor, inghetarea creantelor, pastrarea controlului, instituirea unui real manager de criza in persoana administratorului special/judiciar, continuarea contractelor, concedierile facile, reducerea creantelor anterioare deschiderii procedurii, inlaturarea capuselor, actiunea in raspundere, actiunea in anulare. Despre toate acestea, intr-o postare viitoare.

Pentru moment, o intrebare retorica : de ce era nevoie de manageri privati la companiile de stat? Nu era suficient sa se respecte criteriile de independenta din Legea societatilor comerciale si sa se desemneze manageri/administrator independenti la companiile de stat?

sursa: Contributors

Reclame

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: