Liberalism după neoliberalism. Ce urmează? (I)

Câteva întrebări

Cu câteva luni înainte de debutul oficial al crizei care (sunt toate datele pentru a afirma acest lucru) va duce la redesenarea liniilor de forţă atât în domeniul economic cât şi în cel ideologic, credeam că ştim ce ar fi neo-liberalismul, vârful de lance al liberalismului.

Puteam descrie, în linii mari, aspectele intelectuale al neoliberalismului. Rădăcinile sale, divizate între capitalismul bunăstării generale şi cultul pieţei dereglementate ca sursă şi arbitru al libertăţilor umane. Inclusiv desacralizarea unor instituţii care, altădată, fuseseră protejate de asaltul forţelor econimiei de piaţă: educaţia şi sănătatea (Stephanie L. M., 2008, pag. 703).

Puteam să desenăm cu oarecare corectitudine liniile de forţă ale felului în care neoliberalismul recrea cadrul activităţilor din sfera intelectuală, economică, socio-politică şi fiscală: liberalizare, dereglementare, privatizare, depolitizare, monetarism. Aceste linii care căutau să împingă statul dincolo de sfera afacerilor – care rămâneau în special la latitudinea marilor corporaţii.

Puteam să observăm cu uşurinţă efortul elitelor ce reprezentau faţa intelectuală sau cea economică a neoliberalismului, efort îndreptat înspre politici centrate pe descătuşarea forţei imanente a pieţelor coroborată cu limitarea autorităţii statului, cu restrângerea actului de forjare a deciziilor politice majore la cercul restrâns al marilor afaceri, băncilor şi tehnocraţilor de rang înalt, în defavoarea politicienilor de tip tradiţional şi a sindicatelor (Fourcade & Heally, 2007, pag. 290).

Dar criza economică a pus totul sub semnul întrebării.

Trebuiesc salvate băncile sau statele? O întrebare care a revenit obsedant în ultimele luni de zile. Sau, altfel spus: statul reprezintă interesele întreprinzătorilor (şi în mod special ale oligarhiei financiare) sau e reprezentantul intereselor a ceea ce (deja pare perimat spus) înseamnă „poporul” (masa cetăţenilor cu drept de vot)?

Întrebarea este cu atât mai actuală cu cât se pare că din ce în ce mai mult, lumea secolului XXI se îndreaptă către societatea secolului al XIX-lea, o societate în care averea era concentrată în mod zdrobitor în mâna câtorva. Pe de altă parte, lumea este în criză, iar crizele sunt oportunităţi de a impune noi paradigme economice şi/sau sociale. Cine va şti şi va putea profita de oportunităţile declanşate de criza prin care tocmai trecem?

Nu în ultimul rând se pare că nici dreapta, nici stânga „tradiţionale” nu au fost capabile să creeze o societate în care cu toţii să beneficieze de pe urma prosperităţii economice. Dreapta pentru că nu a intenţionat la modul real să obţină acest efect; stânga pentru a fost obligată să trăiască într-o lume care nu era propria ei creaţie (Crouch, 1997, pag. 352). Cum s-a ajuns aici? Care este calea de urmat?

Prezumpţia dreptei cum că libertatea pieţelor va îmbogăţi, în variate proporţii, toate categoriile sociale s-a adeverit a fi falsă, cee-a ce vom încerca să arătăm mai jos. În acelaşi timp, tradiţionalul „welfare state” pare a penaliza inovaţia şi sporirea veniturilor, blocând pe cei săraci şi lipsiţi de aptitudini în sărăcie şi şomaj. Prin urmare, într-o lume globalizantă, ambele ideologii au dus la aceleaşi fenomene: apariţia unei clase de jos suspendată între o bunăstare jinduită şi o realitate a salariilor mici; o clasă de mijloc îndatorată către bănci şi supusă ameninţării de a se descoperi fără slujbe sau fără securitate socială; pe de altă parte, apariţia unei noi clase de superîmbogăţiţi care reuşesc să se derobeze de toate regulile privitoare la taxarea averilor.

Puţină istorie

Privind sine irae et studio înapoi (mai înţelepţi sau doar mai înţelepţiţi) putem data începutul epoci neoliberalismului în reacţia dreptei la criza preţurilor petroliere din 1973. Atunci principalele state industrializate (şi în mod special Marea Britanie şi SUA) s-au văzut confruntate concomitent cu inflaţia, cu dobânzi bancare mari şi cu o încetinire a creşterii economice. Neoliberalismul englez a fost primul care încercat să facă faţă noilor presiuni economice şi sociale reflectate în aparentul faliment al welfare state şi emergenţa unei noi şi violente mişcări sindicale.Neoliberalismul american l-a urmat curând: Margaret Thatcher şi conservatorii preiau puterea în Albion în 1979, Ronald Reagan cucereşte Casa Albă în 1981 şi de atunci cel puţin statele care s-au inspirat din modelul anglo-saxon au reclamat constant liberalizarea în toate domeniile şi libertatea pieţelor.

Ortodoxia neoliberală pare a-şi fi atins maxim de expansiune tocmai în zorii crizei economice pe care o trăim. Ea a atins astfel până şi China care, păstrându-şi regimul politic comunist nu este mai puţin, pe planul relaţiilor economice externe, adepta ferventă a liberalizării pieţelor. Chiar şi Franţa a ales neoliberalimul prin votul dat lui Sarkozy – un preşedinte care a denunţat mereu costurile bunăstării şi a lăudat avantajele economice al midelului anglo-saxon.

Criza a bătut mai întâi la uşa săracilor. Dar nimeni nu a auzit-o.

Dar beneficiile liberalizării, ale pieţei libere, depind de cine eşti, unde eşti şi cu câţi bani (sau credit) îţi porneşti afacerea. Aceste condiţionări sunt valabile indiferent dacă eşti un individ sau o ţară.

În domeniul dezvoltării economice, fundamentalismul pieţelor libere s-a dovedit a fi un dezastru. Reţeta pieţelor libere aplicată în Rusia lui Boris Elţin a provocat sărăcirea masivă a unei mari părţi a populaţiei ca fond social al irumperii unei clase subţiri de super-îmbogăţiţi (oligarhii erei Putin) şi al întăririi aspectelor autoritare ale guvernării (Bockman & Eyal, 2002, pag. 347). În mod similar, rata de creştere a statelor din America Latină şi Africa (state care au cunoscut o creştere de circa 60% după ce au îmbrăţişat neoliberalismul sponsorizat de către FMI) a cunoscut o stagnare sau chiar crize violente (cazul Argentinei, primul experiment FMI/Jeffrey Franks în care operaţia a reuşit, dar pacientul a murit – sau pe aproape).

La nivel individual, aceeaşi poveste. Creşterea salariilor reale ale celor mai dezvoltate 13 state din zona Organizaţiei Economice pentru Cooperare şi Dezvoltare (OCDE) au fost mai mereu inferioare creşterii inflaţiei, după 1970. Deci cei care depindeau de salarii (în mult mai mare măsură decât cei care depindeau de depozite bancare) au trecut prin 3-4 decenii de presiune financiară asupra standardului lor de viaţă. Astfel, distributia veniturilor în favoarea capitalurilor a dus la o scădere a compensării muncii de 10% din PIB în SUA în ultimii treizeci de ani în timp ce în Grecia scăderea a fost de 31%, 19% în Irlanda şi de peste 10% în Portugalia, Austria, Finlanda şi Japonia pe aceeaşi perioadă. (Marinescu, 2011; vezi mai jos ilustratia). Nu este surprinzător că era de aur a muncitorului salariat, exprimată prin proporţia din PIB alocată salariilor, se poate găsi în perioada dintre 1945 şi 1973 şi nicăieri în anii liberalizării economice. (Blond, 2009, pag. 37)

Nimeni nu pune la îndoială faptul că comerţul creşte prosperitatea, sau că liberalizarea creditării şi a serviciilor financiare permite unori grupuri până acume excluse să-şi suplimenteze veniturile cumpărând acţiuni sau case, şi deci participând la dezvoltarea economică. Dar povestea adevărată a succesului neoliberalismului nu este extinderea bogăţiei către toate clasele sociale ci marele, disporporţionatul ecart între ceea ce au câştigat cei mai bogaţi între cetăţeni şi ceea ce au câştigat sau au pierdut toţi ceilalţi. În SUA, între 1979 şi 2004, cei mai bogaţi dintre americani (acel faimos 1%) şi-au văzut averile crescând cu 78% în timp ce 80% din populaţie şi-au văzit veniturile scăzând cu 15%: se pare că avem de-a face acici cu un transfer de avere de la o largă majoritate la o infimă minoritate. Un transfer de circa 664 milairde de dolari. (Blond, 2009, pag. 38)

Tradiţionala social-democraţie, panicată în faţa hegemoniei neoliberale, a vorbit în anii ’90 despre redistribuţie, taxe mai mari şi restricţii ale transferurilor de capital. Dar, în afara ţărilor scandinave, vorbele s-au pierdut în vânt, devreme ce economiile europene se confruntau cu un şomaj crescând şi cu încetinirea creşterii economice. Prin urmare aceste economii au încercat ceva similar Japoniei (ea înseşi căutînd o relansare economică după ce bula imobiliară a imobiliarelor japoneze din anii ’80 s-a spart): aplicarea unui model keynesian în care dobânzile bancare au fost reduse la aproape zero. Încercarea a eşuat în Europa iar natura a ajutat ca eşecul să fie înregistrat şi în Japonia.

O nouă cale a fost oferită stângii tocmai de către ţara care a experimentat prima neoliberalismul: Marea Britanie. La sfârşitul anilor 90 englezii erau sătui de thacherism: serviciile publice se prăbuşeau în timp ce ţara era social şi economic din ce în ce mai fragmentată. Prin urmare în 1997 laburistul Tony Blair a caştigat puterea şi a încercat să schimbe modelul promiţând că beneficiile noii prosperităţi vor fi dirijate către sectoarele publice şi către cei până acum neglijaţi de politicile publice, ca excluderea socială va fi combătută prin deschiderea mai mare către societate a educaţiei şi prin extinderea oportunităţilor către toţi cetăţenii. Încă o dată, lumea a rămas în aşteptarea rezultatelor experimentului social britanic: poate fi ciclul neoliberal oprit în beneficiul tuturor? Din păcate, răspunsul a fost negativ. Sărăcia în Marea Britanie s-a dublat sub Margaret Teacher, iar sub laburişti tendinţa nu s-a schimbat (Dulien and all, 2010, pag. 65) – cu excepţia caselor, felul în care bogăţia s-a împărţit între englezi s-a deteriorat: în 1976, jumătate din populaţia Angliei deţinea 12% din averea naţională – în 2008, aceeaşi jumătate posedă doar 1%. Sărăcia în ce priveşte vârsta copilăriei creşte, şi 13 milioane englezi sunt în mod oficial săraci. Mobilitatea socială s-a redus la nivelul interbelic, şi pentru mulţi englezi codul poştal este un indiciu asupra speranţei de viaţă decât codul genetic (Blond, 2009, pag. 38). În domeniul educaţiei, deschiderea promisă de Tony Blair a avut ca efect pervers faptul că, statistic, cel mai puţin capabil elev provenit din categoria celor mai bogate 20% familii din Anglia este superior celui mai capabil elev provenit din rândul celor mai sărace 20% familii engleze sau în faptul că aproape jumătate din copiii familiilor bogate sunt absolvenţi de universitate, în timp ce doar 10% din copiii familiilor sărace termină liceul. Evident, politica post-neoliberală dusă de guvernul britanic de centru stânga a adâncit prăpastia socială chiar în mai mare măsură decât a făcută neoliberalismul dreptei. Şi astfel ajungem la miezul problemei: atât stânga cât şi dreapta apar ca incapabile să se afirme împotriva noilor forme ale capitalismului, nici statul şi nici piaţa liberă nu pot să asigure accesul larg la bogăţie şi prosperitate. Totodată, ambele forme neglijează o alternativă pe care ambele o invocă: societatea civilă. Într-adevăr, atât social-democraţia cât şi liberalismul îşi clamează apariţia şi dezvoltarea înlăuntrul şi în interesul unei societăţi civile pe care, finalmente, nici statul şi nici piata liberă nu o pot proteja ba, dimpotrivă, o erodează atât prin tendinţele paternaliste ale statului cât şi prin expansiunea multinaţionalelor.

Soluţii parţiale la neoliberalism: la masa bogaţilor este loc destul

Desigur, se pot imagina soluţii pentru a încerca rezolvarea conflictului între tendinţe variate şi deseori opuse, precum, de exemplu, tendinţa firească a obţinerii de profituri cât mai mari şi nevoia prezervării unei anumite structuri sociale care să asigure un acces cât mai larg la bunăstare.

De asemenea se poate pune problema (de astă dată mai degrabă pentru economişti decât pentru ideologi) dacă se poate imagina un cadru macroeconoomic prin care să se ofere o adecvare sporită a cererii agregate (Arestis & Sawyer, 2008, pag. 783) în raport cu efectele crizei mondiale.

Pentru statele dezvoltate din vestul Europei şi Nordul Americii, trei măsuri ar putea fi luate şi ar putea avea ca efect pe termen scurt repornirea unor motoare economice precum piaţa imobiliară şi construcţiile sau ameliorarea situaţiei economice a unor variate categorii sociale azi defavorizate sau în vădită pierdere de viteză.

Extinderea posibilităţii ca o largă parte a cetăţenilor să posede în proprietate locuinţe.[1] Dezastrul sub-prime în SUA se datorează şi faptului că săracilor care au încercat să profite de noile reglementări din epoca Clinton şi să dobândească o locuinţă li s-au impus costuri ascunse şi rate mai mari la creditele contractate decât cele solicitate celor mai bogaţi dintre concetăţenii lor. Lecţia este că cei cu venituri mai mici (săracii sau cei la început de carieră, tinerii etc) au nevoie de împrumuturi cu dobânzi reduse şi fixe, eventual parţial susţinute de către stat, având ca scop ca bunăstarea să se măsoare nu numai în venit ci şi prin propietatea locativă.

În al doilea rând, economiile globalizate (dominate de corporaţii) lăsate să acţioneze pe o piaţă dereglememntată distrug economiile locale şi mediul de afaceri local (small-business). În domeniul comerţului, marile lanţuri de magazine produc daune uneori iremediabile comercianţilor locali. În domeniul producţiei, delocalizarea operată de marile companii este o armă cu două tăişuri. În goana după economii în care mâna de lucru este mai ieftină, companiile multinaţionale pot aduce ceva ce seamănă cu raiul atunci cand fac investiţii într-o regiune; sigur însă că lasă în urmă ceva care seamănă cu Apocalipsa, atunci când îşi mută activitatea în altă regiune, cu un cost al forţei de muncă încă şi mai redus. În Marea Britanie cinci lanţuri de supermarketuri controlează peste 80% din vânzarea de alimente şi cercetătorii cred că în 2050 nu vor mai exista vânzători cu amănuntul independenţi în Anglia. Este nevoie de o doctrină în care competiţia este bazată nu numai pe preţuri joase ci şi pe respectul acordat fermierilor, producătorilor, vânzătorilor independenţi. Aplicarea unor taxe suplimentare asupra lanţurilor de magazine care depăşsesc o mărime critică şi micşorarea unor taxe aplicate celor cu o rată mai redusă a eficienţei marginale ar putea restaura diversitatea ofertei, ar proteja profitul amrginal al producătorilor şi vânzătorilor locali făcându-i astfel apţi să continue dezvoltarea unei culturi organizaţionale proprii şi să concureze mai eficient cu corporaţiile.

În al treilea rând, trebuie combătută taxarea la nivel înalt atât a muncii cât şi a veniturilor medii. În cadrul OCDE s-a putut constata că scăderea pe termen lung a salariilor reale despre care am amintit mai sus este însoţită de creşterea taxării muncii şi a veniturilor: în 2000 şi din nou în 2005 taxarea a atins cote istorice în cele mai multe dintre statele OCDE, mergând până la 36,2% din PIB-ul respectivelor state. Paralel cu acest proces, companiile multinaţionale precum şi persoanele foarte bogate profită de cunoaşterea pieţelor financiare şi de mijloacele sofisticate de care dispun pentru a evita plata taxelor către stat: OCDE estimează că între 5000 şi 7000 de miliarde de dolari sunt depuse în conturi din zone offshore sau în paradisuri fiscale, în loc să facă obiectul taxării în statele de rezidenţă. Repatrierea acestor sume şi taxarea lor naţională, dacă va deveni posibilă ar putea deveni un sprijin crucial pentru scăderea altor taxe prin care să fie dezvoltate micile afaceri şi deci clasa de mijloc.

Acest set minim de politici pot să ducă pe termen scurt la o revigorare a economiilor dezvoltate… cel puţin până când economiile se vor stabiliza şi pe baza concluziilor trase se vor putea crea politici pe termen lung. Criza actuală este o criză sistemică şi trebuie văzut/prevăzut ce nouă paradigmă social-economică vă răsări pe ruinele (sperăm că numai la figurat!) fumegânde ale neoliberalismului. Dar se pot aplica aceste măsuri şi la state precum România?