Am discutat până acum fenomenul intelectualității publice postcomuniste prin raportare la „standardul de aur” occidental — standard invocat constant chiar de principalii săi vectori. Rezultatul nu a fost tocmai încurajator: deși predică sincronismul, viața intelectuală publică românească este, în realitate, aproape complet decuplată de evoluțiile occidentale contemporane.
Există însă un al doilea reper, poate și mai relevant: interbelicul românesc, „anii ’30”. Invocat obsesiv, mitizat și contestat în același timp, acesta funcționează ca o oglindă în care actuala intelectualitate publică își caută legitimitatea.
Dar, dacă trecem dincolo de retorică și ne uităm la lucruri simple — densitatea ideilor, diversitatea curentelor, capacitatea de a genera doctrine și dezbateri reale — contrastul devine inevitabil. Douăzeci și ceva de ani interbelici au produs o efervescență intelectuală publica greu de egalat; treizeci și cinci de ani postcomuniști par să fi produs altceva.
ÎNTREBAREA INEVITABILĂ: UNDE ESTE ECHIVALENTUL?
În cea mai generoasă interpretare, putem vorbi despre „secundariat” — o cultură dominantă a comentariului, a mimetismului și a derivării. Dar această generozitate devine problematică atunci când acest secundariat ajunge să fie perceput ca standard. În realitate, asistăm la o coborâre sistematică a criteriilor, până la punctul în care golul de substanță nu mai este perceput ca atare.
Este lumea intelectualilor publici români contemporani: o lume în care împăratul este gol, dar extrem de activ — mobilizează social, scrie apeluri, semnează liste, infierează, participă la campanii electorale ca agent mobilizator, susține manifestații publice, dă adeziuni și certificate de bonitate. Activitatea intelectuală propriu-zisă devine, în acest context, un simplu vehicul de legitimare pentru acțiuni desfășurate în spațiul mediatic și social-politic — social media, televiziuni, podcasturi, interviuri, acțiune electorală.
PRIMA TRĂSĂTURĂ: SUBSTITUIREA OPEREI CU PROPAGANDISMUL
Așadar, prima trăsătură definitorie a intelectualității publice de astăzi este substituirea operei și contribuției reale cu propagandismul. În locul construcției lente de idei și al disputelor de substanță, avem un flux continuu de poziționări și alinieri la teme de moment, in ton cu liniile de propagandă ale zile.
Intelectualul public nu mai este autorul unei opere sau nucleul unei școli de gândire, ci un operator într-un sistem de validare rapidă, în care relevanța este dată de participarea la campanii și de semnalarea apartenenței. Dacă interbelicul producea sisteme de idei, prezentul produce lozinci, etichete și moralism de suprafață.
Modelul dominant azi este unul de mobilizare continuă: „și dă-i, și luptă, și dă-i, și luptă…”.
Pentru ce? „Pentru Cauză”.
Ce face X? Luptă pentru cauză…
Ce cauză? Cauza bună a zilei, evident!
„Și dă-i, și luptă, și dă-i, și luptă…”
A DOUA TRĂSĂTURĂ: MORALISMUL CA REGIM INTELECTUAL
A doua trăsătură este transformarea regimului intelectual într-un regim de comentariu social și moralist — un fel de rubrică de „lifestyle” social si moral. Indiferent de temă — comunism, interbelic, religie, geopolitică — discursul converge către aceeași schemă simplificatoare: binele și răul, lumina și întunericul, corectul si incorectul.
Intelectualii publici și lumea lor se poziționează invariabil de partea „luminii” si corectului. Analiza este înlocuită de prescripție: se dau sfaturi, se emit judecăți morale, se oferă modele de comportament. Rezultatul este o deplasare de la reflecție la postură. Reflecția reală pare, în acest moment, străină de modul de gândire al intelectualității publice românești.
A TREIA TRĂSĂTURĂ: VIAȚA INTELECTUALĂ CA „TRISTEȚI PROVINCIALE”
Incapabilă să mai funcționeze în regimul exigent al ideilor — acolo unde contează construcția teoretică, coerența și contribuția reală — această lume s-a reconfigurat în jurul unui alt principiu organizator: logica statusului si frecventabilitătii. Este o evoluție tipică pentru spațiile intelectuale periferice și mimetice, în care criteriile de conținut sunt înlocuite, fără ezitare, de criterii sociale.
Viața intelectuală devine, astfel, o formă de viață mondenă, mic-burgheză, de oraș de provincie — un univers aproape caragialesc. Se definesc „bonități”, se fac „ratinguri”, se acordă și se retrag legitimități simbolice, se trasează granițe între „frecventabil” și „nefrecventabil”. Intelectualitatea publică nu mai este organizată în jurul ideilor, ci în jurul unei foșgăieli sociale continue, în care apartenența la „lumea bună” devine mijloc si scop în sine.
Se creează astfel o ficțiune de status — un teatru social în care autoritatea epistemică este mimată, dar exercitată cu aplomb, într-un registru ce amintește izbitor de tipologiile lui Caragiale si proza umoristică interbelică: o lume avidă de recunoaștere, sensibilă la ierarhii simbolice și dependentă de validare socială, in esenta penibilă.
Simptomele sunt ușor de recunoscut: anatemele, excomunicările, avertismentele, listele de „acceptabili” și „indezirabili”. Conflictul intelectual este înlocuit de conflictul de salon, “lung prilej de vorbe si de ipoteze”. Crizele și micile drame ale „frecventabilității”, ridicole privite din exterior, devin, în interiorul acestui univers, surse esențiale de auto-validare și de construcție a propriei „bonități” si imagini de sine.
Rezultatul este inevitabil comic — dar un comic cu consecințe serioase: un sistem care, de ani buni, se străduiește să producă ierarhii, dar nu idei. Un sistem care mimează probabil fară să mai fie constient de asta, în care cei mai importanți și recunoscuți reprezentanți ai acestuia par să fi pierdut și sensul minimal al criteriilor prin care funcționează cu adevărat lumea ideilor și a intelectualilor de vocație.
Un sistem care a sufocat practic viata intelectuală publică românească condamnând-o la un secundariat și provincialism pe care nu le merită.
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu