EMoney.ro: De ce ne îmbrăcăm la fel de 20 de ani

Aţi citit probabil articolul „You say you want a devolution“ al lui Kurt Andersen din „Vanity Fair“. A făcut turul facebookului în câteva ore. Teza lui e simplă: spune că, în istorie, la 20 de ani, lumea vine cu câte o revoluţie în stil, muzică, film etc. Ei bine, de mai bine de 20 de ani încoace, lucrurile au îngheţat.

Filmul n‑a evoluat spectaculos cum o făcea o dată la 20 de ani, muzica a înlocuit‑o pe Madonna cu Lady Gaga (cam acelaşi lucru), vestimen­taţia nu s‑a schimbat nici ea prea mult: de la tenişii lui Cobain la converşii din ziua de azi ce s‑a întâmplat notabil? Poate, observă autorul american, s‑au înmulţit tatuajele pe corpurile cetăţenilor obişnuiţi. Poate fotbaliştii poartă mai multe creste decât în anii ’90 când încă mai aveau codiţă şi se făceau permanent. Dar schim­bări fundamentale n‑au fost. Explicaţiile? Avansul tehnologic a schimbat de fapt gustul pentru nou. Nu mai vrem aşa de mult nou, nu ne mai interesează prea tare ce‑o să urmeze. Viitorul e aşa de demodat. Într‑o şi mai largă perspectivă, economia e de vină, spune Andersen. De fapt, asta e ce s‑a schimbat fundamental, modul de producţie şi de distribuţie a obiectelor culturale (modă, film, muzică etc.). Nu şi‑au modificat prea tare conţinutul sau lookul, dar şi‑au schim­bat complet motoraşele economice. În rest suntem obsedaţi de retro: un magazin Apple seamănă cu unele decoruri din „Odiseea Spaţială. 2001“.

Mai întâi o observaţie de la noi, aşa, apărută tot în MONEY EXPRESS. Schimbarea politică şi economică e şi mai profundă. Am mai vorbit aici de o inversare a polilor, practic.

De la un wellfare state al anilor ’60, am trecut la o perioadă în care popcultura se consumă în cantităţi mari, dar neplătite sau aproape neplătite, accesul fiind clar mult mai uşor prin noile tehnologii; în schimb, devin adevărate provocări susţinerea pe linie de plutire a drepturilor în ce priveşte sănătatea sau educaţia… Concluzie: cultura a alunecat înspre o calitate a ei fundamentală, dar periculoasă, aceea de opium (ca anestezic). Cultură gratis contra o viaţă mai grea, mai vulnerabilă.

Apoi, să trecem puţin la România şi să verificăm ipoteza neschimbăriii din ultimii 20 de ani. Pentru noi a fost altfel, evident. Întâi şi întâi a fost „integrarea“, senzaţia că tot timpul trebuie să facem update‑uri pentru a ajunge Vestul din urmă. În anii ’90, explozia televiziunii prin cablu a ars etape importante pe care consumatorul vestic le‑a savurat încet‑încet odată cu schimbarea începută din anii ’80 (şi aici cu excepţiile de rigoare, la francezi cablul a pătruns mai greu decât la americani). În schimb, la noi, explozia cablului petrecută la sfârşitul anilor ’90 avea să fie urmată abrupt de explozia Internetului din 2000. Ruptura dintre generaţii s‑a produs destul de brusc: unii au rămas cu telecomanda în mână, alţii au rămas cu mouse-ul în mână, alţii doar plimbă degetul pe ecran. Diferenţa de conduită şi consum nu s‑a separat doar în generaţii distincte, ci chiar şi în biografia unui singur individ care în adolescenţă era îndrăgostit de MTV, pe la 20 de ani era dependent de jocuri pe computer, iar la 30 de ani are mii de prieteni în reţele sociale.

Arderea spectaculoasă a etapelor de consum mediatic şi cultural confirmă de fapt şi la noi teoria neschimbării. Dorinţa pentru nou nu are nici un sens fără nevoia de schimbare politică. Analiştii soft spun liniştiţi că n‑aveam cum să avem vreo mare plăcere pentru alte inovaţii decât din astea mititele stilistice şi de comunicaţii atunci când creditele au curs uşor şi din abundenţă. Românii au recuperat şi ei tot felul de distanţe tehnologice, n‑au recuperat nimic politic. Cum trecutul recent trebuia anihilat şi distrus, au apelat la un trecut fictiv al Vestului. Anul ăsta pe primul loc în topul „Time“ „Person of the year“ a fost desemnat „protestatarul“, ca figura a eroului anonimi de pe străzile din Cairo, Madrid, New York, Moscova etc. În explicaţia dată de revistă este invocată lipsa de zvâc protestatar din anii ’90 şi 2000 care mai era din când în când compensată cultural: filmele „Matrix“, „V de la Vendetta“ sau extraordinara trupă Rage against the machine. Toate au făcut încasări prodigioase, dar nu au mişcat lucrurile în nici un fel. 2011 ar fi anul în care amorţeala de 30 de ani din Vest şi din Est s‑a spart, protestatarii au reînceput să câştige teren, să recâştige străzile şi dezbaterile. Nominalizarea din „Time“ e justificată. Acest an a avut mai multă agitaţie decât tot ultimul deceniu. Însă a rămas o chestiune nerezolvată – cum se vor conecta real mişcările din stradă cu revoluţiile anunţate de politicieni cu procente, cifre, numere, blabla politico‑economic. Dacă va rămâne „occupy“ un soi de producţie Matrix de mileniul 3? Provocarea ar fi să nu‑l lăsăm aşa. Cât despre o parte din blocul estic, inclusiv România, ideal ar fi să mai şi intrăm în acest 2011 al protestelor, deşi 2011, calendaristic, s‑a cam dus. Vrem să rămânem neschimbaţi precum popcultura? Vrem să fredonăm în continuare aceleaşi hituri?

Etichete:, , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: