B. Mateescu (Sociollogica): Misterul dreptei româneşti (partea 1)

Problema dreptei în România a fost cum să obţină victoria… într-o ţară care nu e de dreapta. Sau cel puţin nu „de dreapta” în sensul în care intelectualitatea românească defineşte această noţiune.

România – câteva informaţii rapide

1. Populaţia rurală este în majoritate.
2. 20% dintre români au acum o diplomă de facultate. Şi asta datorită facultăţilor particulare. În 2006 procentul era de 10%.
3. Din zece gospodării, patru au WC-ul în curte.
4. În Bucureşti sunt 1000 de străzi fără canalizare.
5. Mai puţin de un român din patru este salariat în ţară. Un român din nouă munceşte în străinătate. Restul de două treimi? Pensionari, elevi (nu prea mulţi din cauza natalităţii scăzute din ultimele două decenii), casnice, locuitori din mediul rural. O peliculă de oameni de afaceri/patroni dintre care doar cei conectaţi la mediul politic au succes garantat. Studenţi dezinteresaţi de politică sau anti-sistem. Oameni care muncesc la negru, de obicei în meserii prost plătite. Profesionişti care activează în meserii liberale şi care sunt vânaţi – în scopuri fiscale – de absolut toate guvernările. Şomeri.
6. Salariul mediu net în România este de 1553 lei, adică 349 euro. Pe lună.
7. Unele dintre statisticile de mai sus arătau mai rău acum zece ani sau douăzeci de ani.
8. De la Revoluţie şi până acum, într-un singur an rata inflaţiei în România a fost sub 5%. În cinsprezece din cei douăzeci şi doi de ani, rata inflaţiei a fost mai mare de 10%.

În condiţiile astea, cum de a putut câştiga dreapta?

Simplu. Dreapta românească … nu a fost chiar foarte sinceră. Uneori nici cu sine. Dar a fost inteligentă. S-a adaptat. Şi-a schimbat blana – de fiecare dată cam cu aceleaşi mişcări, după cum vei vedea mai jos. A folosit la maxim toate avantajele sale, toate erorile adversarilor. A câştigat 3 alegeri prezidenţiale din şase (chiar dacă asta a însemnat să susţină o dată un om de stânga împotriva altui om de stânga), mai mult decât ar fi fost logic să ne aşteptăm, având în vedere ce şi cum este România. Toate procentele obţinute de candidaţi ai dreptei în plus faţă de candidaţii stângii în turul doi al prezidenţialelor, cumulat, nu dau cât diferenţa dintre Ion Iliescu şi un contracandidat al său de la un singur tur decisiv câştigat de acesta, indiferent despre care am vorbi – 1990, 1992 sau 2000.

Hai să ne uităm la nişte lucruri concrete din trecut, dar cu implicaţii pentru viitorul imediat.

În 1996, CDR a obţinut 30% pe un val pro-schimbare, natural după şase ani de guvernare FDSN/PDSR. Porţiuni semnificative din electoratul Convenţiei aparţineau unor grupuri sociale raliate temporar la Convenţie, pe vot negativ faţă de PDSR. Electoratul urban-educat a avut un rol extrem de important, dar nu cel decisiv. Niciodată alegerile parlamentare din România n-au fost câştigate de o forţă politică cu mai puţine procente. Şapte votanţi din zece aleseseră, de fapt, altceva. Victoria CDR a fost de fapt împlinită prin victoria prezidenţială a lui Emil Constantinescu.

Emil Constantinescu l-a depăşit pe Ion Iliescu în turul doi pentru că a coalizat trei electorate alături de cel al CDR:
1. PD-işti pentru care opoziţia faţă de Ion Iliescu era fundamentul identităţii lor politice.
2. Votul minorităţii maghiare, care s-a dus în proporţie de 90% spre Constantinescu.
3. Funar şi Vadim-Tudor, al căror electorat furios pe guvernarea PDSR s-a reorientat împotriva lui Ion Iliescu (de exemplu, Emil Constantinescu a obţinut 76% din voturile din turul doi în Cluj-Napoca).

Coalizarea n-a fost perfectă. Însumate, voturile din primul tur pentru Emil Constantinescu, Petre Roman, G. Frunda, Funar şi Vadim au fost 7,8 milioane. În turul doi, Emil Constantinescu a obţinut 7,0 milioane. Arhisuficient pentru victorie.

Cheile succesului dreptei în 1996: 

1. coalizare cu votanţi asistenţiali nemulţumiţi
2. specularea fragmentării politice a stângii
3. preluarea furiei populare şi chiar coalizare temporară cu un electorat extremist în crucialul tur doi al prezidenţialelor

4. votul etnicilor maghiari în crucialul tur doi al prezidenţialelor

Fără aceste elemente, CDR replica aproximativ rezultatul din 1992: 20% la parlamentare şi înfrângere în turul doi în faţa lui Ion Iliescu.

În perioada 1997-2000, cele 30 procente ale dreptei au devenit 12. CDR şi Emil Constantinescu au ignorat faptul că aşteptările pe baza cărora ajunseseră la putere – dinspre pensionari nostalgici dezamăgiţi de FDSN, dinspre tineri pro-europeni, dinspre muncitori care doreau un trai mai bun – nu puteau fi îndeplinite simultan. Dreapta a guvernat uneori după principii, uneori după necesităţi, şi s-a scufundat din cauza economiei. La alegeri, carisma candidaţilor la preşedinţie a fost un plus nevalorificabil. Stolojan şi Isărescu au obţinut împreună 21 de procente, aproape dublu faţă de PNL şi CDR. Stolojan îl susţinuse pe Ion Iliescu cu patru ani în urmă, iar Isărescu era un tehnocrat din mediul bugetar. Chiar şi cu „transferuri”… dreapta tot n-a intrat în turul doi.

Cheile insuccesului dreptei în 2000: 

1. pierderea votanţilor asistenţiali printr-un program dur de reformă
2. imposibilitatea de a specula fragmentarea politică a stângii, datorită reputaţiei proaste a dreptei ca „forţă politică erodată ce contaminează cu necredibilitate tot ce atinge”
3. imposibilitatea de a prelua furia populară, ceea ce a dus la succesul PRM

4. absenţa candidaţilor dreptei în turul doi al prezidenţialelor a eliminat factorul colaborării cu votanţi de etnie maghiară

Dreapta şi-a conştientizat acut vulnerabilităţile în perioada 2001-2004. Singurul partid de dreapta rămas pe scenă – PNL – s-a aliat cu o formaţiune de stânga, populată cu lideri dinamici şi carismatici. Aproape două treimi din votanţii Alianţei DA au fost oameni furioşi pe corupţia PSD, oameni care nu aparţineau electoratelor PD, PNL sau CDR. Chiar şi în acest context favorabil, Alianţa DA nu a ocupat locul întâi în urma alegerilor parlamentare. Însă, în turul doi al prezidenţialelor…
1. Voturile minorităţii maghiare se duc într-o proporţie uşor mai mare spre Adrian Năstase decât spre Traian Băsescu.
2. Aproape toţi ceilalţi votanţi se mută înspre Traian Băsescu. În condiţiile în care numărul votanţilor între cele două tururi scade cu 400 mii, actualul preşedinte câştigă 1,6 milioane voturi (!) de la extremişti  (Corneliu Vadim Tudor şi Gigi Becali), ultimele rămăşite ale dreptei CDR-iste (Ciuhandu), o bucăţică de stânga recuperată (Petre Roman) şi votanţii nemulţumiţi de Adrian Năstase care nu participaseră din diferite motive la turul unu.

Cheile succesului parţial al dreptei în 2004: 

1. specularea fragmentării stângii
2. preluarea furiei populare şi chiar coalizare temporară cu un electorat extremist în turul doi al prezidenţialelor
De ce, având în vedere elementele 1. şi 2. de mai sus, victoria la prezidenţiale a fost totuşi atât de strânsă?
Votul etnicilor maghiari în crucialul tur doi al prezidenţialelor nu a fost atât de anti-PSD ca în 1996.
De ce dreapta nu a reuşit să depăşească, chiar şi în alianţă cu PD, pe social-democraţi la parlamentare?
Coalizarea cu votanţi asistenţiali nu s-a putut realiza (PSD a obţinut la parlamentarele din 2004 exact acelaşi scor ca şi în 2000: 36,6%).
Începând cu 2005, dreapta intră în cea mai interesantă şi complexă perioadă din istoria sa. T. Paleologu avea dreptate în legătură cu „pleaşca”: Traian Băsescu a mărit scorul PD; mutarea PD spre dreapta a mărit scorul dreptei. Ca să fim sinceri, nici dreapta nu mai era cea din vremea lui Corneliu Coposu:

(Te rog să observi versurile profetice: „Dăm doar filmul înapoi / Să vedem noi clar tot ce-i adevărat”)
PD-işti „pe stil vechi”, liberali, apropiaţi ai preşedintelui, intelectuali de formaţie CDR-istă, tehnocraţi şi mulţi, mulţi politicieni fără ideologie au fost înghesuiţi într-un vehicul care promitea să meargă departe. Şi a mers.

Electoratul era la fel de greu de definit ca şi partidul pe care-l votau. 30% se considerau de dreapta. 52% considerau că diferenţele între venituri trebuie să fie mai mici. 40,5% spuneau că comunismul a fost o idee bună. Jumătate nu terminaseră liceul. Doar 11% aveau studii superioare – exact ca şi populaţia României ca atare, ceea ce sugerează că PDL nu atrăgea intelectualii în mod special. Jumătate din votanţii partidului aveau peste 43 de ani şi un sfert peste 55 de ani – un lucru surprinzător pentru un partid de dreapta doar dacă ignorăm cine a alcătuit puseul justiţiar din 2004. La zonele tradiţionale ale dreptei (Banat, estul Transilvaniei, Bucureşti) se adăugau arii noi: nordul Moldovei şi anumite judeţe din Valahia (Mehedinţi, Dâmboviţa).

PNL şi-a păstrat remarcabil de bine silueta pentru un partid lovit de dezertări şi care fusese în vizorul unui preşedinte popular. La câteva luni după alegeri, Vasile Blaga declara despre PNL: „Oricum dispare!”

Acestea au fost condiţiile în care dreapta a scos cel mai bun scor din istoria sa post-decembristă: 51,93%. Vorbim de fapt de un scor al „dreptei”? Las pe alţii, mai calificaţi decât mine, să îşi exprime părerea în legătură cu acest lucru.

Cheile succesului major al dreptei în 2008: 
1. Votanţii asistenţiali nu există ca factor major datorită: emigraţiei, carismei lui Traian Băsescu (care atrage mulţi votanţi din acest spaţiu electoral) şi nu în ultimul rând situaţiei aparent bune a economiei, care reduce semnificativ nemulţumirile sociale
2. fragmentarea politică a stângii este speculată la maxim, un partid întreg fiind mutat pe dreapta eşicherului politic
3. furia populară anti-corupţie din 2004 este menţinută de preşedinte în prim-planul discursului său
4. PNL oferă o opţiune de dreapta pentru cine este nemulţumit de Traian Băsescu, eliminând o potenţială demobilizare a votanţilor de dreapta necuprinşi de PDL

La alegerile prezidenţiale din 2009, se petrece un fenomen bizar. Deşi suma voturilor din primul tur pentru cei doi candidaţi de dreapta dă un avantaj clar lui Traian Băsescu în perspectiva turului doi, acesta pierde alegerile în ţară. Şi asta în condiţiile în care:

1. susţinerea din partea minorităţii maghiare a fost solidă
2. mobilizarea în favoarea lui Traian Băsescu din partea celor care nu au votat în primul tur a fost evidentă
3. dacă estimările lui Sebastian Lăzăroiu de dinainte de turul doi s-au concretizat, atunci Traian Băsescu a beneficiat şi de sute de mii de voturi din partea votanţilor lui Corneliu Vadim Tudor şi Sorin Oprescu
4. Traian Băsescu era un preşedinte extrem de popular
5. anii care trecuseră din 2004 fuseseră marcaţi în mare parte de o performanţă economică satisfăcătoare, salutul-promisiune „Să trăiţi bine!” fiind respectat(ă).

Rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2009 a fost dezamăgitor şi de rău augur. Pe „coama” celui mai bun rezultat la parlamentare din istoria sa post-decembristă, împotriva unui candidat slab care a gafat impardonabil, dreapta nu a putut obţine un procent superior celui obţinut de Emil Constantinescu în 1996.

Cheile succesului dreptei în 2009, altele decât cele prezente şi în 2008: 
1. coalizare temporară cu un electorat extremist în turul doi al prezidenţialelor

2. votul etnicilor maghiari în crucialul tur doi al prezidenţialelor

Factori negativi

1. Divizarea pro-/anti-Băsescu împinge votanţi PNL să opteze pentru candidatul stângii
2. Primele semne ale erodării imaginii preşedintelui. Oponentul său îşi măreşte capitalul electoral cu 2,2 milioane voturi de la un tur de scrutin la altul – o creştere mai mare decât cea înregistrată de Traian Băsescu.
Sper că o viitoare istorie a dreptei româneşti va include şi o explicaţie pentru reorientarea manelelor de dreapta către nuanţe folcloric-rurale. Între materialul de mai sus, din 2008, şi conceptul muzical de mai jos, utilizat în 2009, sunt diferenţe evidente:


Întrucât această postare a fost foarte densă, mă voi opri aici. Continuarea va fi mai scurtă, dar va avea drept subiecte prezentul şi viitorul.

 

sursa: Sociollogica

Etichete:, , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: