Luiza Bărcan: TVR, MON AMOUR

Trăiesc de câteva săptămâni ceva ce n-aş fi crezut că voi trăi vreodată. Sub ochii noştri, Televiziunea Naţională se năruie, după ce a fost ani de-a rândul jefuită de vremelnici clienţi politici. Mă uit, şi nu-mi vine să cred, la studiourile goale, la cabinele de montaj, în care se mai asamblează din bucăţi vechi câte o emisiune „nouă”, şi la oamenii cu priviri rătăcite, ce umblă pe culoare, derutaţi, neştiind ce va fi mâine. S-au găsit, în fine, şi vinovaţii: noi, angajaţii, care, după specializarea şi după priceperea noastră, a fiecăruia, am ţinut vie această instituţie-emblemă a românilor. Se întâmplă totul conform principiului cunoscut că „tot mortu’-i vinovat”.

Aş vrea să nu mi se întâmple asta, nici mie, nici colegilor mei, cu care ani şi ani, în toate zilele lucrătoare, uneori, şi sâmbetele, şi duminicile, şi ziua şi până în noapte, târziu, m-am întâlnit la şedinţele de sumar, la studioul operatorilor, în spaţiile de montaj, de emisie, la PPS, la fonotecă, la videotecă, la vizionare, la „încărcare”, la fumoar, la „kilometru”, în curte, la soare, între două montaje. Nici mie, nici colegilor de toate vârstele cu care am format vremelnice echipe ce plecau la filmare „ca la nuntă”, cum s-a exprimat noul nostru stăpân.

Prea mulţi sau prea veseli ?! – ‘că n-am prins prea bine ideea. Posibil să fie două delicte într-unul singur pentru cineva care n-are nici cea mai vagă idee despre „coacerea”, „naşterea” şi difuzarea oricărui gen de material de televiziune. Probabil, fiind profesionişti, plecam la filmare, pe vremuri, când televiziunea naţională nu era o simplă vacă de muls, în echipe complete, cum o cere rigoarea acestui gen de muncă. Poate eram prea veseli, fiindcă ne era drag ce făceam. Periculos de drag ! Câţi dintre noi nu şi-au pierdut familiile, sănătatea şi chiar viaţa din pricina acestui amor, ilicit în România, pentru munca făcută.

De câţiva ani, trece oare vreo lună fără ca de pe la aviziere să aflăm că încă unul de-al nostru, vinovat de prea multă bucurie faţă de munca lui, a preferat să nu-şi mai bată capul cu partidul care se instalează la putere, cu noul PDG, cu un drept salarial tăiat sau cu punctul de pensie ? Acum nu mai pleacă nimeni la filmare. Nici vesel, nici trist, nici singur, nici în echipă.

Aş vrea să trăiască această incalificabilă umilinţă şi acest atentat la viaţă acei „colegi” pe care nu i-am văzut niciodată prin TVR, dar despre a căror existenţă avem cunoştinţă. Aceia care, se ştie, încasează, ca protejaţi politici sau de alte feluri, sume imense din instituţie, fără să iasă pe poartă în vreun fel, din simplul motiv că nu intră niciodată pe acea poartă. Sau intră, eventual, pentru a trece pe la casierie sau pe la bancomat, de unde încasează sume pe care nouă ne e greu să le şi scriem. Aş vrea să trăiască acest fel de nedreptate „colegii” noştri, jurnalişti ai altor televiziuni sau ziare care, din motive fără legătură cu moralitatea sau cu buna cuviinţă, măcar, nu contenesc să ne insulte de câteva săptămâni încoace. TVR e proastă, angajaţii ei sunt lichele de lux, plătite cu bani grei, dar arhiva TVR-ului e bună, patrimoniul ei aşişderea. Arhiva TVR-ului, domnilor şi doamnelor „colegi” de breaslă, reprezintă suma multor vieţi de „lepre” şi „cozi de topor” petrecute între zidurile din Dorobanţi, încă de pe vremea în care televiziunile private nu existau nici în concept sau umblau de-a buşilea. Arhiva TVR-lui e un bun naţional de a cărui valoare, nu mă îndoiesc, s-au prins şi teleaştii de vremuri noi, pricepuţi la talk-show-uri de mare audienţă.

Dar, de fapt, altceva aş vrea să spun. Că Doamna Televiziune, iubirea secretă sau făţişă a oricăruia dintre cei care ne mai putem exprima astăzi revolta sau a acelora dintre noi care au tăcut definitiv, ne-a învăţat de toate. Ne-a învăţat să facem faţă prostiei, ignoranţei, nesimţirii, mârlăniei celor numiţi politic pentru ca să ne conducă sau să ne manipuleze. Ne-a învăţat să spunem ce gândim. Ne-a învăţat să transmitem un mesaj real către telespectatorii noştri. Ne-a învăţat să facem cu puţin, cu foarte puţin, cu nimic chiar, o producţie viabilă. Ne-a învăţat să ne lăsăm familiile sau, dimpotrivă, se le implicăm pro bono în procesul de producţie. Ne-a învăţat să ne cumpărăm singuri, din salariile şi primele nesimţite despre care ţipă presa „dezinteresată” şi „verticală”, camere de filmare, hard discuri, casete, echipament pentru filmare, calculatoare şi programe de editare. Ne-a învăţat – şi acum vorbesc din punctul de vedere al redactorilor – să filmăm, să montăm, să facem ilustraţie muzicală. să ne conducem maşinile personale la locurile de filmare şi în deplasări. Ne-a învăţat să ne împrietenim cu lume bună şi bogată care să ne sponsorizeze deplasările. Ne-a învăţat să ne mulţumim cu puţin, să nu cârtim când ne sunt afectate drepturile salariale, să zicem, ca tot românul, „Doamne fereşte de mai rău !”. Au fost printre noi destui care au plecat pe ultimul drum direct de la serviciu.

Astăzi, profesiunea de teleast e dintre cele mai căutate. Pare simplă la prima vedere şi constă în a-ţi exhiba fizicul şi semidoctismul pe vreun ecran de televizor. Atât se ştie, mi se pare, despre ea. Despre multiplele specializări şi despre armata de oameni care stă în spatele „vedetei” se ştie foarte puţin sau mai nimic. Nu şcolile de jurnalism formează un teleast, ci munca efectivă, în echipă, în mulţi ani, şi cu multă tenacitate. Oricare dintre noi, cei din TVR, ne-am format aici, cu trudă, cu răbdare. Am avut maeştri. Nu mai sunt printre noi, dar ne-au impregnat sentimentul că, fără să-ţi iubeşti meseria, nu poţi deveni un profesionist. Eu m-am format ca redactor în redacţia de Viaţă Spirituală şi alături de Iosif Sava în studiourile 1, 2 şi 3 ale TVR, la emisiuni în direct. O ucenicie pe care i-aş dori-o oricărui tânăr care s-a hotărât să devină teleast. Iosif Sava mi-a spus că un redactor adevărat trebuie să caute, să citească zilnic, să fie la curent cu tot ce se întâmplă în domeniul lui, să scrie. Îi plăcea să-şi arate bătătura formată de la scris la degetele mâinii drepte. Pe vremea aceea, încă nu apăruseră computerele. M-a învăţat să spun ce gândesc, fără frică, şi să-mi dozez emoţiile. Dar nu în timpul petrecut în redacţie, ci chiar în timpul „Seratelor muzicale”, în direct, de cele mai multe ori. M-a învăţat să caut oameni noi, interesanţi, dar ascunşi de ochii lumii.

Meseria noastră e un fel de drog. Când ţi s-a lipit de suflet şi de minte, nu mai poţi scăpa de „dependenţă”. Acesta-i adevărul. Îl ştie oricare dintre noi, cei umiliţi şi anihilaţi astăzi, şi ca oameni, şi ca profesionişti.

Nu mai cred şi nu mai sper în înfăptuirea vreunui gen de justiţie în România. Dar cred cu tărie că mai avem un singur lucru, o singură valoare ce trebuie apărată cu orice preţ: DEMNITATEA.

PS Textul de mai sus l-am primit prin poșta electronică. Tot ce pot face în semn de solidaritate față de adevărații oameni de televiziune din TVR este exact ceea ce am făcut: să postez scrisarea Cristinei pe blogul meu personal. Cine știe, poate citește cineva nu numai cu sensibilitate, dar și cu putere de decizie…

PS1 Din prea mare vina mea, textul, care aparține în realitate Luizei Bărcan, a fost trecut în seama Cristinei Andrei. La solicitarea ultimei fac corectura de rigoare, alăturând scuzele mele sincere pentru inadvertență.

Etichete:,

2 comentarii pe “Luiza Bărcan: TVR, MON AMOUR”

  1. Cristina Andrei 21 octombrie 2012 la 1:22 PM #

    Sunt Cristina Andrei şi, deşi aş fi fost mândră să fi scris eu acest text, totuşi nu mi-l pot asuma ca autor, ci numai ca cititor. Dintr-o regretabilă eroare de comunicare, ce îmi aparţine exclusiv, s-a înţeles că eu l-aş fi conceput. Nu este aşa. Textul îi aparţine colegei şi prietenei mele, LUIZA BARCAN, realizator de emisiuni în TVR, şi am socotit că adevărurile şi judecăţile pe care le conţine merită citite şi comentate.

    Apreciază

    • Gondolin 21 octombrie 2012 la 2:25 PM #

      am procedat la corectura necesară. Scuzele mele ambelor părți lezate de neatenția și graba mea.

      Apreciază

%d blogeri au apreciat: