C. Grosu (CdG): Despre naționalismul economic la zi

Grosu-Un subiect tabu.
Înainte de-a deschide gura cînd e vorba despre capitalul străinși capitalul autohton, toată lumea evaluează dintr-o privire interlocutorii: se pot spune multe lucruri deranjante și despre unul și despre altul. În plus, intervine – din nefericire – mereu un ”versus”, ca și cum problema nu poate fi pusă decât în sensul unui conflict.

Când vine vorba de ”autohton” și ”străin”puțini sunt cei care judecă din punct de vedere economic – și rareori autoritățile și guvernele se numără printre acești puțini (cum o dovedește, de altfel, ultima ”măsură economică” – absurdă pus și simplu – gândită de decidenți – obligativitatea retailerilor de-a desface cel puțin 51% ”mărfuri românești”). Lumea se împarte, îndeobște, în 2 mari categorii:

– pe de o parte, sunt cei pentru care ”străin” înseamnă din capul locului bine și lumină, și care uită că marile corporații au venit aici pentru piață și bani, nu ca să ne rezolve problemele. Aceștia sunt, îndeobște, ceea ce un ”clasic în viață” numea ”lingătorii de clanțele ambasadelor”; Aceștia uită, de obicei, 2 lucruri: Pe lângă Produsul Intern Brut, mai există Produsul Național Brut: adică e important nu numai cât produci, ci și cât încasezi din mișcarea capitalului propriu. Germania, Franța, UK, Italia – știu asta. Așa cum mai știu că o economie nu poate depinde atât de mult de exterior.

– pe de altă parte, sunt cei din antreprenoriatul autohton cărora eficiența și productivitatea companiilor străine le put pur și simplu – și dacă ar fi după ei România ar deveni din punct de vedere economic o Ungarie sub Viktor Orban – ar suprataxa, bloca și chiar închide orice entitate economică cu capital extern. Și aceștia scapă din vedere 2 lucruri: primul – că suntem într-o comunitate economică, mărfurile, capitalul, piața sunt libere; și că orice îngrădire a capitalului și pieței le poate afecta însăși libertatea economică a lor, a antreprenorilor români.

Important – ambele categorii au excepții remarcabile – însă aici vorbim de mainstream.

Nici unii, nici alții, nu se pot obiectiva – lucru care ar fi chiar dificil, de altfel: Europa toată este naționalistă din punct de vedere economic, iar directivele Comisiei încearcă să domolească tocmai efectele acestei tendințe.

Despre ce vorbim – încercăm să explicăm mai jos : un prolog, capitalul străin, capitalul autohton și the big-picture – politicile economice românești și ”viziunea” guvernelor asupra economiei de la firul ierbii.

Prolog

Înainte de-a fluiera în biserică (căci sensibilitățile sunt mari) – și de a privi problema naționalismelor din economia românească (mai exact: din mediul de afaceri dintre granițele entității economice România), trei flashuri din real life, aparent fără nicio legătură cu problema captital autohton/capital străin – dar foarte la zi :

1 – la mine, la ”Piața 16 februarie” (în Dămăroaia), în luna mai 2015 kilul de pulpă de vită era 25 de lei. În iulie – după scăderea TVA de la 24 la 9% se făcuse 22,5 lei. Acum, cu același TVA, e 27 de lei.
N-am nicio îndoială că așa vor evolua prețurile și la supermarketuri (capital străin) – avem deja semnele și cazurile concrete pe produse. Produse : o spun în calitate de consumator – unele dintre ele niște căcaturi prin comparație cu produsele pe care le-am cumpărat la același preț sau chiar mai mic – și din același lanț de magazine – în Germania, Italia și Luxembourg.

2 – Ieși din București și parcurgi într-o direcție la întâmplare 150 de kilometri. Mizil, Țăndărei, Râmnicu-Sărat, Mărășești, Făurei, Filiași etc etc.
”Hai să facem o listă cu sursele de venit din orașele astea” – vobeam săptămânile trecute cu un distins cunoscător al economiei.
”Păi pensiile, bugetarii de la primărie până la școală și dispensar, poșta, alocațiile pentru copii… A, și de la ăia 25-30% tineri plecați la muncă în străinătate – câte 150-200 de euro pe lună acasă, că fiecare are o mamă, un frate, poate chiar copii…”.

Așa se țin cele 15-20 de magazine și dughene și cele 20-25 de bodegi – vreo farmacie-două și vreo câțiva care ciocăne în curțile proprii niște la mașini defecte.

3-Fiecare județ are, pe lângă orașul reședință (unde se învârte cam toată pelteaua), 6-8 astfel de orășele. Ne facem iluzii să credem că economiei României va sta ea singură pe hartă fără ca viața în acest tip de urban (adică infrastructură, gaze, comunicații, apă, canalizare etc etc – adică Totul) – adică la BAZĂ – să nu duduie ca producție, servicii, comerț.

Și nu văd o mare corporație străină care să vină cu uebertehnologie și patente să facă roboți la Babadag. Spun ”roboți” – adică valoare adăugată mare – ca să ieșim din zona de economie manufacturieră.

4 – Un brad românesc de cașcaval (nu contează care) se face în Germania din lapte unguresc și intră aici în rețelele de retail.
”Păi și de ce nu se face aici ?” – întreb.
”Nu-i capacitate – ar acoperi numai 5-7 % din piață”.
”Cum naibii – in toate județele de pe lângă Carpați ăștia dau laptele la porci, nu se găsește cineva care să ..”.
”Uite că nu se bagă nimeni”.

***

Exemplele de mai sus nu sunt concluzii și doar efecte. Sunt premisele unei discuții.
Există câteva direcții pe care, dacă atât capitalul autohton cât și cel străin ar insista plecând de la realitățile economice și de la oportunitățile momentului – discuția s-ar echilibra și chiar s-ar estompa – ca o undă de normalitate pe o piață liberă.

Sunt însă câteva condiții pentru a vorbi relaxat, iar ele pot fi articulate desenând, mai întâi, punctele tari și cele slabe ale capitalului străin și cel autohton – atât de primele primele și maximizate celelalte atunci când ambele tabere combat :

Capitalul străin

Nu ne putem închipui pentru că nu putem cuantifica unde ar fi fost România fără capitalul străin din ultimii 25 de ani. Și nu doar economic. România ar fi arătat fundamental diferit și dpdv social – dacă relațiile din economie s-ar fi rezumat la cât îi ducea mintea pe primii antreprenori români care au pus în anii 90 mâna, prin fraudă, pe economia de dinainte de Revoluție.

  • – într-o țară fără capital – ba chiar decapitalizată de corupție – au adus capitalul (peste 60 de miliarde)
  • – tehnologie. E drept, nu întotdeauna de ultimă oră – însă asta nu a fost neapărat un lucru rău în acest moment economic.
    Dacă Renault ar fi adus la Pitești roboții cu care lucrează în Franța, ar fi dispărut unul din punctele tari ale industriei auto din România (locurile de muncă și industria pe orizontală). Acest lucru e, însă , pe cale să se schimbe în viitorul iminent – un LINK AICI.
  • – know-how, guvernanță corporativă, proceduri, productivitate, eficiență. Adică melanjul care configurează cultura de business la care antreprenorii autohtoni de succes au căscat ochii și le-au implementat
  • – traininguri serioase pentru leadeship și pentru salariații obișnuiți
  • – piața externă – cu care a venit business-ul străin
  • – bugetele publice au mereu în companiile străine o bază solidă, pentru că corporațiile chiar plătesc
  • – un anume fel de presiune sănătoasă pe decidentul guvernamental și administrativ când e vorba de pretenții la coerența legislațivă și adecvare a legislației la interesele economiei reale
  • – o unitate a pozițiilor în raport cu statul și cu legislația – care a suplinit în bună măsură ineficiența camerelor de comerț. Organizațiile FIC și AmCham elaborează uneori atare poziții impetentrabile – produse de companii care sunt concurente pe piața de zi cu zi – lucru care rareori se întâmplă în organizațiile capitalului autohton.

Dincolo de toate acestea, stă, însă – ca un specific pentru un mediu de business bananier – inegalitatea de poziționare și de receptivitate, care nu scapă observației și care viciază ”indicele de încredere” reciprocă care ar trebui să fie regulă într-o economie.

Înainte de-a fi mai concreți, să observăm că scandalul Volkswagen trebuie să-i aducă cu picioarele pe pământ pe cei care cred că marile capitaluri urmăresc altceva decât legile firești ale profitului – uneori cu prețul incorectitudinii și al vicierii piețelor – iar lista ”românească” ar putea continua Microsoft, EADS, Apa Nova, scandalul înregistrărilor pe HolzIndustrie și altele.

E vorba, aici, de ”lista” abaterilor de la linia corectă a companiilor care sunt prezentate și percepute, îndeobște, ca etalon de etică în afaceri și de tratament egal pe piață – abateri de care companiile străine nu sunt deloc străine, asemenea suratelor cu capital autohton.

  • – Lobby-ul de facto de care beneficiază multe din companiile străine prin intermediul ambasadelor. Nu vorbim de discuțiile directe, care sunt absolut firești, între mediul de afaceri și decidenții guvernamentali, sau de rapoartele în baza cărora economia reală își face conoscute interesele.
  • Acest lobby mascat e, însă, posibil tocmai din cauza slăbiciunii, lipsei de expertiză și intereselor personale sau de grup ale decidenților guvernamentali, care au impresia că-și cumpără astfel capital politic în străinătate.
    Un exemplu de astfel de poveste se desfășoară chiar acum sub ochii noștri : lumea nu-și dă seama, dar Dl. Victor Ponta nu mai judecă și nu mai decide ca premier : ci ca infractor hărțuit de justiție, care folosește toate butoanele – și pentru intern și pentru extern – pentru a se apăra. Ce interese generale poate el apăra acum, în mijlocul intereselor economice care se învârt în jurul unui stat aflat pe granița unui conflict ?
  • – Abateri de la etica de piață. Are Dl. Bogdan Chirițoiu o lungă listă de investigații și sancțiuni pe înțelegeri de preț ale companiilor cu capital străin. Ce să mai spunem de marii retaileri – din scandalul favorizării fiscale Luxleaks, tocmai îngropat de Comisia Europeană – un link – AICI.
  • – ”Românizarea” – în sensul rău, firește, a serviciilor companiilor străine. Ca exemplu – în timp ce Enel liberalizează (adică crește) prețul, eu stau în casă (într-o capitală europeană) cu 2 regulatoare de tensiune pentru că mi-a picat de câteva ori centrala din cauză că nu primesc parametrii pe care-i plătesc. Acum 2 ani, unul dintre oficiali îmi mărturisea într-o discuție că ”am luat plasă cu Bucureștiul – nu ne-am dat seama când am cumpărat cum stă rețeaua”. Și tot el se judecă cu statul român.
    Nu cred că există consumator care să nu fi remarcat o scădere a parametrilor de comportament pe piață a multora din companiile care intraseră inițial cu standarde foarte înalte – un soi de ”broken corporate” mult mai adaptată la rudimentele unei economii în formare.
  • – Nu mai vorbim de relația cu autoritățile – cazul Apa-nova (rechizitoriul DNA spune că mita s-a plătit de la cel mai înalt nivel prin contracte fictive foarte autohtone) care, chiar dacă ar fi doar excepția, arată că trebuie să ridicăm nu doar un colț al păturii, ci să dăm la o parte toată plapuma.
    De altfel, contractele cu statul ale companiilor cu capital străin au produs un fenomen foarte românesc: rareori reprezentanții acestora își permit să vorbească direct și deschis despre aberațiile din politicile economice sau guvernamentale: au aceeasi teamă, ca si antreprenorii români – de a nu pierde aceste contracte.
  • – sub raport pur economic, valoarea adăugată în economie este mică (40%, la o cifră de afaceri de 60% din economie). Practic, marii exportatori sunt de cele mai multe ori și marii importatori – sursa de competivitate locală e salariul mic – se exportă, de fapt, diferențialul de slarii dintre România și țara de origine a capitalului.
  • – Nu în ultimul rând un soi de aroganță – total străină de abordarea pur economică – dezvoltată parcă în oglindă cu neseriozitatea din unele sectoare autohtone – care fracturează uneori fluxul de comunicare între ”autohtoni” și ”străini” chiar și pe chestiuni de stringent interes comun.

Desigur, vorbim de companiile care joacă în piața – să-i zicem, liberă – nu de entitățile corporative și capitalul străin ajuns de-a lungul unor contracte geopolitice – în petrol, în bănci, în diverse industrii (geo)strategice. Ele vor avea mereu un statu aparte – și cele care s-au făcut deja și cele care se vor face.
Nu are s-o spună nimeni cu subiect și predicat, dar atât pe culoarele de la Strassbourg cât și pe cele din Piața Victoriei, nu e un secret că miza unui ”Da” al Olandei pentru aderarea la Schengen e Portul Constanța.

Toate acestea încheagă, însă, o imagine a capitalului străin dezbrăcat de orice mitologie, în care ghicim, în fundal, aceleași probleme cu și dinspre autorități și piață ca și cele ale capitalului autohton :

Capitalul autohton

Aici și aiurea, capitalul autohton e baza. Cum arată această bază, e o altă discuție, pe care o vom dezvolta mai jos. Dacă România ”murea” până acum fără capitalul străin, ea va ”muri” de-acum înainte fără dezvoltarea și consolodarea capitalului autohton.

Înainte de toate, însă, să remarcăm atuurile :

  • – Cu 40% din cifra de afaceri din economie, capitalul autohton susține 75% din locurile de muncă (date valabile pentru anul 2013). Desigur, problema e la productivitate, însă capitalul autohton lucrează acolo unde investițiile străine directe nu ajung pentru că nu sunt o miză mare: la baza societății. Cu adevărat demn de observat este însă altceva :
  • – cu aceleași 40% din cifra de afaceri, capitalul autohton asigură 60% din valoarea adăugată în economie.
    Asta spune cel putin 2 lucruri despre banii de dezvoltare cu care România se alege din economia reală:
    companiile străine fac dezintermediere – după ce lasă aici niște salarii – mici, pe măsura productivității – și niște impozite pe profit – la fel de mici – capitalul străin se întoarce unde-i e locul: acasă la el
  • creșterea economică din care ne vine consolidarea are așteptări mai mari de la capitalul autohton: ”cealaltă”, creșterile cu care se laudă guvernele noastre, e creșterea ”lor” – care se întoarce în țările mamă sub formă de Produs Național Brut. În definitiv, e important nu doar să produci, ci să și încasezi.
  • – o cunoaștere net superioară a pieței și o determinare de-a risca și construi care si-au arătat roadele în criză.Nu pot fi ocolite exemple precum Bitdefender – pentru IT – care a găsit soluția în piețe complexe externe pentru a evita mlaștina din local , Dedeman – în bricolaj, care în anii crizei a măturat cu concurența pe jos și se apropie de miliardul de euro cifră de afaceri, Catena – în distribuția farma sau Compa de la Sibiu – care si-a făcut loc pas cu pas în liga oficială a producătorilor de componente auto, sau Taparo și Aramis în industria mobilei – și alte sute de companii pentru care criza și justiția au însemnat oportunitatea de asanare a unor piețe și de cei slabi și înceți și de infractori.
  • – O mai mare mobilitate a capitalului și un mecanism mai direct al deciziei – care cresc eficiența fructificării unor oportunități – astfel încât să poată deveni șansa ca micile orașe pomenite mai sus să aibă un viitor economic.
  • -Stoicismul cu care, cei care într-adevăr au construit ceva, au învățat să ”lupte singuri” : fără garanția companiilor mamă din străinătate, fără alerta vreunei ambasade, sub presiunea continuă a clasei politicice care-i cere bani, fără plasa de siguranță a creditelor intragrup, fără milă sau înțelegere din partea băncilor.

Până aici am descris niște speranțe și niște performeri. Mai departe vorbim mainstream. Adică de monștri :

  • – România e o țară decapitalizată din cauza modului în care așa-numiții antreprenori autohtoni si-au adjudecat ilicit fosta economie comunistă, au dezmembrat-o și au făcut din ea o afacere imobiliară.
  • Industrii întregi au fost dărâmate, cu complicitatea guvernelor, a sprijinitorilor politici ai guvernelor și a – hai să le zicem așa – ”oamenilor de afaceri din teritoriu”.
    Industria chimică (ne produce 130 % ! din deficitul comercial ) înainte de-a fi victima ”reașezărilor de piață” din regiune – o intersecție a intereslor economice ale unor multinaționale, e victima ”capitaliștilor autohtoni”. Centre întregi de producție au fost transformate în averi și lichizi.
  • Cu ani în urmă (vreo 10) pe când eram redactor-șef la Cotidianul, am publicat o analiză-estimare cam cât se furase în 15 ani în România: rezultase o sumă care se ridica la circa 2,1 ori din PIB-ul anului 2004.
  • – Fuga de producție. E adevărat că România nu a avut politici economice care să încurajeze producția. Însă în puține locuri s-a văzut determinarea, viziunea și pariul pe investiție în producție, în tehnologie, în crearea unui brand autohton.
  • – Clientelismul structural : crearea unei zone promiscue între politic și economic – care a deformat piețele interne, a scurs banii din real în averi personale (și vorbim de miliarde de euro), a infectat și cancerizat orice logică economică din vârtelnița locală.Puțini știu că în provincie, în așa numitele ”baronate”, ”oamenii de afaceri” crescuți pe lângă partide nu-și construiesc business-urile cu ochii la piață: așteaptă cu răbdare să le vină rândul, când ”ai lor” or să câștige localele sau parlamentarele și vor reintra pe profit. Or, și asta e capital autohton.
  • – Incapacitatea de-a înțelege contextul: nu mai avem granițe economice, nu ne mai protejăm prostiile lipsite de calitate făcute ”la noi” prin taxe vamale, din punct de vedere economic ”acasă” nu mai înseamnă ”aici în România” sau ”aici în Teleorman”: ci aici, în Europa. Interesele unui sector se apără altfel :
  • – Lipsa de unitate. Probabil că e o reminiscență din vremea comunismului – când soluțiile individuale presupuneau și ruptura de ceilalți (ai aceeași problemă cu vecinul de la 3, dar nu e bine să știe ce soluție ai găsit tu). Iar asta face mediul de afaceri autohton foarte vulnerabil în relația cu decidenții guvernamentali – spre deosebire de poziția si mobilizarea de tip militarist a capitalului străin.
    Chiar și când e vorba de interese sectoriale precise, pe interese de ordin public. Lumea culege roadele scăderii TVA la alimente, dar nimeni nu pomenește în rugăciunile sale pe cei care au dus greul negocierilor: paharnicii, gonacii de vânătoare, flocloristele.
  • – Corupția la vârf : Ni se zburlește părul în fața sumelor de zeci de milioane mită din dosarele DNA, dar economia locală nu pierde doar aceste sume – ci și tot ce decurge din spulberarea afacerilor cinstite prin acest fel de economie de piață.
    În plus, când auzi că Dl. Dorin Cocoș căra gențile cu 17 milioane de euro, nici nu știi unde să-l treci pe Dorin Cocoș – de vreme ce INS în trece la capital autohton.
    Și să ne ierte sutele, miile, zecile de mii de capitaliști autohtoni pe care nu-i pomenim aici pentru că nu mai avem loc de dl. Dorin Cocoș.

Nu socotim aici – așa cum nu am făcut-o nici la capitalul străin – contractele politice (nu ”geo”politice) :

Infecția din piața de IT, capitalul românesc din petrol, afacerile autohtone din cereale – și altele. Genul ăsta de economie – aflat fie sub supravegherea, fie sub controlul serviciilor secrete – se sustrage antreprenoriatului autohton sănătos și e prematur să formulăm o cifră convingătoare : cât din astfel de contracte și cifre de afaceri ocupă și sufocă cei 40% cifră de afaceri a capitalului autohton.
Și e probabil că nici ANAF, DIICOT, DNA sau alții nu o vor formula vreodată, în funcție de cui ce carte îi intră la un moment dat să intre acolo și să vadă.

***

Așa stau lucrurile și cu capitalul autohton – iar dacă privim atent și, mai ales, dacă am avea toate informațiile cu referitoare la ”business-ul” din Romnia – capital străin si capital românesc deopotrivă – am putea constata un lucru :

Capitalul străin și cel autohton sunt în aceeași oală..

Prima porcărie în care cele două ”tabere” se regăsesc :

a) relația cu decidentul politic. Politicianul român înghite lobbyul străin contra (crede el – așa crede el) imaginii personale sau a partidului său în străinătate. Așa crede el că se poate cumpăra așa ceva.

De la capitalul autohton, decidentul român are așteptări interne : finanțarea politicii – la centru sau local.

b) Nici unul, nici celălalt nu sunt interesati în mod direct de echilibrul economiei românești : capitalul străin vrea rezultate imediate pentru actionari si dezintermediere. Capitalul autohton vrea banii urgent, pentru că nu e foarte sigur cât îi umblă moara.

Sunt cu adevărat puțini (și intr-o parte, si in cealaltă) vizionarii sau liderii care văd mai departe de mandatele lor.

c) Administrația îi lasă și pe unii și pe alții fără elemente cheie de dezvoltare :

– infrastructura – care a ajuns, la cum se mișcă capitalurile – deja un afront la siguranța națională.

– lipsa forței de muncă calificate pentru meserii cu valoare adăugată mare (nici măcar in supersustinutul sector IT lucrurile nu stau mai bine)

– Garanția unei fiscalități și legislații bătute în cuie măcar pe termen mediu : te poți alștepta în orice moment, la orice, și o afli cu o seară înainte, de la televizor sau de pe contul de facebook pe unde se dă premierul

– vulnerabilitatea (încă mare) la distorsiunile pe care coruptia le produce în piețe. Acum nu se mai dă mită: se dau (potrivit unui patent verificat în republica Mazăre) acțiuni în tot felul de investiții.

– sensibilitatea la populismele guvernelor: râdem noi de țăranii chiuie în fața unei sticle de ulei și a unei găleți cu siglă, dar și mediul de afaceri e deopotrivă sensibil la politicile economice sau fiscale populiste

Dar oala românească…

Să mai constatăm, însă, un lucru, care NU mai ține de mediul de afaceri – fie el străin sau românesc : toată economia poartă amprenta unei lipse de viziune aproape dramatice, și nu văd un politician sau un fost ministru care să-și fi pus cu adevărat întrebarea : către ce se îndreaptă România ca entitate economică? Care e locul ei în ecuația UE ? Cu ce politici preîntâmpinăm poziția de economie manufacturieră, în condițiile în care există potențial de valoare adăugată mare? Și cum atragem capitalu străin ALTFEL decât cu surse de competivitate primitivă: resursee ieftine, mână de lucru ieftină, impozite pe profit și dividende mici?

Capitalul străin are în fișa postului să Nu își pună acste întrebări, însă capitalul autohton are în fișa postului să și le pună. În definitiv, decidenții au fost și (sper că) sunt autohtoni.

În fața acestor slăbiciuni – de înțeles cumva când e vorba de cifrele anului viitor sau de planurile de investiții iminente sau viitoare – nu poți mai mult decât să privești de sus și să constați :

Toate, absolut toate statele (chiar și cele dezvoltate) caută să-și atragă, prin diverse metode și facilități, capital străin, însă toate (mai ales cele dezvoltate) se bizuie pe capitalul autohton.

Astfel încât, dincolo (sau, mai degrabă – Dincoace) de politicile unor inși ajunși vremelnic la butoanele administrației – îți vine să spui, atunci când Coaliția Pentru Dezvoltarea României se întrunește, într-un mod foarte, foarte autohton: ”Nu fiți proști – organizati-vă: is just business”.

PS: Multe din lucrurile de mai sus ar putea părea redundante pentru cititorul cursdeguvernare.ro. Nu cred că sunt: maniera în care au curs discuțiile pe Codul Fiscal a fost înspăimntătoare: și ce cred autoritățile/analiștii despre mediul de afaceri (străin sau autohton), și ce și cât înțelege mediul de afaceri din echilibrele economiei în care evoluează

Sursa: Curs de Guvernare

Anunțuri

Etichete:, , , , , , , , , ,

Un comentariu pe “C. Grosu (CdG): Despre naționalismul economic la zi”

  1. alex 9 Octombrie 2015 la 10:09 AM #

    pnl trebuie sa spuna ca spre deosebire de ponta si psd , care refuza sa faca drumuri si autostrazi, de fapt infrastrucura in general, vor face asta in draci. in guvernarea 2016-2020 liberalii trebuie sa construiasca autostrazi in draci. asa se vor diferentia de psd total.

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: