Sărbătorim azi, 9 Mai 2016, ca și în alte, luminoase, zile de 9 Mai post-revoluționare, nu doar Ziua Independenței României, ci și Ziua Europei.
Asemeni lui Kogălniceanu, eu pun pe primul loc sărbătoarea națională. Căci fără Independență, fără tributul de sânge plătit de dorobanțul român la Sud de Dunăre, fără asumarea politică a unui război cu foasta putere suzerană, nimic nu ar fi fost așa cum știm: nici statul român modern, nici sentimentul de măreție și de siguranță de sine și în valorile proprii pa care România l-a avut, până la intrarea în orbita de putere a regimului sovietic. Puteam deveni independenți și fără morții de la Grivița și Smârdan. Dar oamenii politici români ai vremii au știut că nimic primit în dar nu este rezistent în timp, că marile salturi istorice trebuiesc a avea, ca fundație, sacrificiul de sine al popoarelor. Și românii au știut să moară demn la Plevna, tot așa cum mai târziu la Mărășești, pentru ca Patria să îți ridice fruntea și să stea demn în corul statelor europene.
Ziua Europei vine să completeze sentimentul sărbătoresc de azi, chiar dacă, în ceea ce mă privește, acest sentiment este dublat de umbre ale îndoielii. Mă îndoiesc că părinții fondatori ai Tratatului de Uniune au gândit Europa Unită așa cum este ea azi – cel mai birocratic sistem mondial, în care mii de oameni ce nu a fost confirmați prin vot de concetățenii acre le plătesc frumoasele salarii hotărăsc soarta popoarelor membre ale UE; asta în timp ce europarlamentarii sunt reduși la rolul de păpuși într-o piesă de teatru, sforile fiind trase undeva, în câteva cabinete din marile capitale europene. Mă îndoiesc că pierderea treptată a trăsăturilor care constituie esența statului suveran este ceea ce europenii își doresc cu adevărat. Tot așa cum unele măsuri pe care mai-marii de la Bruxelles le iau mi s-au părut forțate, eronate, în disprețul voinței clar manifestate a unor state membre. Dar beneficiile apartenenței României la Uniunea Europeană nu pot fi negate, tot așa cum nu poate fi negată valoarea adăugată de existența acestei realități economico-politice contextului internațional.
Deci – sunt mândru că sunt român, și îmi doresc ca într-o Europă a națiunilor suverane, România să joace un rol cât mai important, pe măsura calităților poporului său. Sus inima, români! Prin noi înșine!
Radu Zlati 
Comentarii recente